Adrian CRÂNGANU

Am mai spus, cred, că una din marile mele dorinţe, ca ziarist, a fost aceea de a face un reportaj în mină. Câţiva ani, nu am reuşit să-mi împlinesc visul, cu toate că Anina e la numai doi paşi. Mereu au intervenit alte subiecte sau evenimente care m-au împiedicat să scriu articolul. Până la urmă, însă, am reuşit, şi a fost, cred, unul dintre cele mai bune texte pe care le-am semnat în viaţa mea. Poate chiar cel mai bun.

Mi se întâmplă, acum, să retrăiesc acele momente, pentru că am văzut tragedia petrecută la Uricani. Şi totul îmi revine în memorie cu limpezimea pe care o dobândesc doar lucrurile cu adevărat importante, care, orice ar fi, nu ţi se şterg niciodată din amintire. Când am ajuns la mină, eu îmi imaginam că am să intru îmbrăcat în blugi şi cămaşă, încălţat în pantofi şi cu geanta pe umăr, aşa cum plecasem de la redacţie. Nici gând! A trebuit să semnăm, eu şi fotoreportera care mă însoţea, un angajament că ne asumăm riscurile pe care le presupunea o asemenea vizită şi că am fost instruiţi pe linie de Protecţia muncii pentru coborârea în puţ. Am semnat. Apoi, m-am dezbrăcat până la chiloţi şi m-am echipat cu tot ce mi s-a dat de acolo: izmene, ciorapi, tricou, salopetă, vestă vătuită, cască de protecţie – toate noi, cu etichetă pe fiecare în parte. Pe urmă mi-am lăsat la vestiar ţigările şi bricheta, pentru că jos – mi s-a atras atenţia – erau acumulări de gaze şi, la cea mai mică scânteie, puteam sări în aer. În final, mi s-a mai dat un fel de sac cu o mască contra gazelor, o baterie la centură, care mă trăgea într-o parte de grea ce era, şi o lampă pentru cască, pe care însă o ţineam în mână, aşa cum văzusem la cei doi ingineri care ne însoţeau.

Acolo, în subteran, cu toate că n-am stat decât vreo trei ore, am văzut, şi mai ales am simţit, lucruri cât să-mi ajungă pentru câţiva ani. Am coborât la 1.100 de metri, a doua adâncime exploatabilă din Europa (prima fiind undeva în Anglia). Transpiraţia îmi curgea de pe faţă pe foile agendei în care îmi făceam însemnări şi, în numai câteva minute, acestea s-au desprins de cotor. Şi am văzut mineri care, dând la o parte tot ce ştiau în teorie, lucrau doar în chiloţi. Totul în jur era lucios şi închis la culoare, în afară de albul ochilor şi de dinţii lor. Ni s-a spus, peste tot pe unde am trecut, ,,Noroc bun!”, salutul acela pe care eu îl consideram o simplă legendă, două vorbe goale. Nu e aşa. Nu, nu e deloc aşa. Şi mirosul de gaz l-am simţit într-o galerie, şi ne-am îndepărtat repede. Apoi, într-un abataj, cineva m-a întrebat cum e vremea sus, dacă plouă sau e soare. Era aşa şi-aşa deasupra, exact ca viaţa lor. Pe muchie de cuţit.

Când să ieşim, am simţit explozia. În urechi, înfundată, şi în tot trupul, atunci când şi cizmele mi-au vibrat în picioare, de la suflul ei. Fusese una controlată, undeva la 600 de metri deasupra noastră. Peste vreo jumătate de oră am ieşit la suprafaţă, şi nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai bucuros ca atunci că văd lumina zilei şi plec din lumea aceea. Din lumea pe care, nu cel mai adesea, ci în fiecare zi, noi o călcăm în picioare. La propriu şi la figurat.

P.S. Timp de câteva zile de la acea întâmplare, când îmi suflam nasul, batista se umplea de negreală, iar eu o ascundeam, ca pe un lucru de care îmi era ruşine! Şi nu cred că era cazul…