Până acum câteva secunde, am ronţăit capacul pixului, cu privirea în gol, şi m-am tot gândit despre ce să scriu. De obicei nu mi se întâmplă asta. De cele mai multe ori, lucrul cel mai greu de făcut este să aleg un subiect dintre cele trei sau patru pe care le iau în calcul peste zi. Acum însă e altfel. Aş fi putut să amân scrierea articolului, dar prin geamul deschis se aude o linişte cu care nu ştiu când am să mă mai întâlnesc. Doar un căţeluş muşcă din când în când din ea, departe, şi florile de tei o ameţesc cu parfumul lor. Şi e noapte, bineînţeles.
Oboseala pe care am strâns-o în ultimele zile nu mă face să gândesc mai încet, ci doar mai calm. Iar când se-ntâmplă asta, de obicei recapitulez ultimele întâmplări, ca să văd ce am făcut bine şi ce am făcut rău. Procedez aşa din când şi nu de mult timp, ci doar de vreo cinci ani, de când am ajuns la concluzia că greşelile mele au fost exact ca bolile de care am suferit – rare, dar grave. Nu e cazul acum, nici cu unele, nici cu celelalte, însă o întrebare îmi stăruie în minte. Ultima oară mi s-a întâmplat în urmă cu două zile, când un prieten căruia am încercat să-i explic că nu am nici măcar o jumătate de oră liberă ca să bem o cafea m-a întrebat de ce mă încăpăţânez să scot un ziar tipărit, când mult mai simplu, mai uşor şi mai ieftin ar fi să-l fac online, pe internet, cum fac majoritatea celorlalţi jurnalişti.
Chiar dacă problema asta mi-am pus-o şi eu, şi nu o singură dată, pe moment n-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nici eu nu m-am putut hotărî care sunt motivele care mă împing înainte. Lui i-am spus doar că dacă ar fi simplu să editezi un ziar, tejghelele chioşcurilor s-ar rupe sub greutatea gazetelor pe care ar trebui să le suporte, fiindcă, chiar dacă n-au s-o recunoască niciodată, adevăraţii jurnalişti îşi vor munca aşternută pe hârtie, nu pe un ecran de calculator de pe care dispare cu un simplu click. Nu i-am spus mai multe, pentru că eram şi foarte obosit după o zi întreagă de alergătură şi, pe urmă, nici nu ştiu cât ar fi înţeles el dacă aş fi dezvoltat ideea.
Acum, însă, îmi pot duce gândurile mai departe. Pentru mine, nu pentru el. Şi cred că încăpăţânarea – pentru că la urma-urmei asta e, n-are rost să mă ascund după deget – pleacă de la relaţia pe care am avut-o întotdeauna cu hârtia. Când am fost mic, ea, luând forma de zână a paginilor de carte, m-a ajutat să evadez dintr-o copilărie fără prea multe bucurii. Mai târziu, în ceasurile de singurătate, aceleaşi pagini cărora le mângâiam colţurile cu buricele degetelor m-au ajutat să găsesc răspunsuri, să aleg drumul cel bun într-o răscruce, ori pur şi simplu să înţeleg că am o prietenă care nu mă va trăda niciodată – cartea.
Şi-apoi mai e şi un alt gând care niciodată nu mi-a dat pace, cel puţin în ultimii ani, de când unii cred că nu există viaţă fără internet. Dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva rău şi grav, şi reţelele şi tot ce înseamnă lumea asta virtuală dispar cât ai bate din palme, ce rămâne?
Poate că e doar o temere neghioabă de-a mea şi totul o să fie cum nu se poate mai bine, iar peste 50 sau 100 de ani, un bărbat cu ochelarii pe vârful nasului va sta într-o bibliotecă, cu o lampă de birou în partea stângă şi cu un pachet de ţigări, o brichetă şi o scrumieră în dreapta, dacă or mai fi existând aşa ceva, şi va citi un ziar îngălbenit. Va fi, bineînţeles noapte, şi prin geamul deschis se va auzi o linişte din care doar un căţel va muşca, din când în când, departe, dar ea, ameţită de parfumul florilor de tei, nici nu va simţi.
Adrian CRÂNGANU
