De multe ori m-am întrebat de unde ne luăm egoismul, ignoranța și superficialitatea pe care eu le găsesc vinovate de tot răul care ni se întâmplă, și n-am reușit să găsesc un răspuns care să mă mulțumească. Asta nu m-a împiedicat, însă, ca în puținele și scurtele mele momente de răgaz, să caut o explicație care să stea cât de cât în picioare și să mă lămurească de ce acceptăm, îndobitociți, tot ce ni se pune în cârcă. Am căutat un punct de plecare, și cred că graba cu care am făcut-o are legătură cu nemulțumirea pe care am simțit-o atunci când am văzut înțelegerile și alianțele făcute de politicieni în spatele ușilor închise, manevre care nu au absolut nicio legătură cu ceea ce a băgat în urne poporul ăsta în 5 iunie, și asta mă face să trăiesc cu impresia de nezdruncinat că suntem luați de oi. Mi-ar fi plăcut să spun că ei sunt lupii, dar nu e așa. Lupii au coloană vertebrală și nu confundă stânga cu dreapta. Lupii nu ling acolo unde au sfârtecat și nu primesc căței în haită. Lupii rămân lupi tocmai pentru fiorii pe care ți-i dau. Deci, nu era cazul să-i fac lupi.

Oricât ar părea de ciudat, și despre oi știu o grămadă de lucruri, altfel nu aș fi făcut comparația de mai înainte. Le-am învățat cu multă, foarte multă vreme în urmă, dar nu m-am gândit nicio clipă că ar putea să-mi fie de folos vreodată. Sunt 35 de ani de-atunci. Eram în Armată, unde, mărturisesc, n-am făcut nicio faptă de vitejie în afară de-a număra secundele rămase până la liberare și de a mă duce, o dată pe săptămână, cred că  vreme de vreo șase luni, cu oile pe coclauri. Făcusem o prostie destul de mare, nu mai țin minte exact ce anume, probabil că nu executasem vreun ordin idiot, așa că, după o săptămână de arest, am fost mutat disciplinar de la Batalionul de Grăniceri Satu Mare, în Compania Negrești-Oaș, Pichetul Corneasca, lângă Bixad, în cel mai frumos și mai uitat loc de Dumnezeu din câte cred că există pe fața pământului. Acolo, singurii infractori cărora le-ar fi dat prin cap să treacă granița în Uniunea Sovietică erau cele 16 oi de la pichet și bătrânul câine de însoțire, Moșu, cu colții tociți, nițel surd și puțintel orb, dar la ce-l foloseam noi nici nu ne trebuia altceva.

În prima mea zi la pichet mi s-a dat o armă, 60 de cartușe, așa cum se dădeau în frontieră pe vremea aia, un sac de merinde cu o conservă și un sfert de pâine neagră ca noaptea, 16 oi și câinele, și mi s-a ordonat să le duc la păscut unde am eu chef, cu o singură condiție: la apelul de seară să fie formația completă. Mi-am aranjat vestonul, cureaua armei, sacul de merinde, am fluierat câinele și am ieșit țanțoș pe poarta pichetului, deschisă de colegi larg, ca la paradă. După vreo oră de mers, m-am oprit să-mi trag un pic sufletul și să-mi trec în revistă oastea de mioare. Când m-am întors, nici urmă de oaie. Am luat-o înapoi, convins că am să dau de ele. Nu s-a întâmplat așa. Abia seara am plecat cu toții în căutarea lor și le-am dibuit într-o râpă. A doua zi, când a înțeles că eram băiat de la oraș, comandantul pichetului m-a luat deoparte și mi-a explicat ca unui copil prost două lucruri esențiale pentru viitorul meu, anume că oile se mână din spate, nu din față, dacă nu știam, și al doilea, că unde se duce una, merg toate, că de aia sunt proaste ca oile. Am învățat lecția și, din ziua aia, le conduceam la milimetru pe pășuni. Când oboseam, mai trăgeam câte-o dușcă de pălincă din bidonul de apă de la centură, iar când oboseam de tot, fluieram câinele, îl făceam pernă și mă culcam cu capul pe el.

Așa cu oile. Așa și cu noi și cu toate mânăriile celor care ne mână de la spate. Ce n-am reușit încă să înțeleg e cine e perna pe care îşi pun ei capul și care să se zbată, ca să-i trezească în caz că vin adevărații lupi. Pentru că eu de-aia mă culcam pe bătrânul meu câine. Și fiindcă tare cred că, până la urmă, chiar dacă în blană de oaie, adevărații lupi tot vor veni.

Adrian CRÂNGANU