„Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu”. (Coloseni 3,1-3).
La oamenii de astăzi găsim orice, în afară de gânduri bune, care sunt atât de rare. Boala cea mai mare a epocii noastre sunt gândurile deșarte ale oamenilor, care poartă neliniștea lumească. Și vindecarea o dă doar Hristos, fiind de ajuns ca oamenii doar să se pocăiască și să se întoarcă către Acesta. Boala cea mai mare a omului este cugetul lui „stricat”.
La începutul vieții lui duhovnicești, omul alungă gândurile rele prin meditația duhovnicească, prin rugăciune și prin lupta lui jertfelnică. După aceea vin în întregime gândurile cele bune. Mai târziu încetează și gândurile bune și vine iluminarea dumnezeiască. Experiența duhovnicească se dobândește prin „săgețile” diavolilor, primite de ostașii lui Hristos. Înainte să înceapă lupta, diavolul începe „bombardamentul” cu gânduri. Și rugăciunea lui Iisus este cea mai bună armă împotriva gândurilor.
Când omul vede un anumit lucru, să nu judece, nici să primească gândurile cele de-a stânga. Este nevoie de mare atenție! Gândul vine și noi deschidem puțin poarta. Voim să vedem hoțul și intrăm noi în vorbă cu el. Și, în loc să-l alungăm degrabă, noi stăm de vorbă cu el, și după aceea ne fură. Să nu rămână gândul rău multă vreme înlăuntrul nostru, pentru că ne provoacă multă pagubă.
Ca mintea și cugetul unui creștin să se curățească, trebuie ca acesta să nu primească gândurile rele, nici să gândească cu viclenie. Să se lupte pe cât poate, simplu, smerit și cu dăruire.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune referitor la gânduri: „Tu silește-ți puțin gândul să se rupă de cele din afară și, aducându-te în inimă, trezește acolo adevărul Învierii în toată lărgimea, adâncimea și lățimea sa, ca să nu te arăți bucurându-te numai pe dinafară, ci și în tine însuți să porți duhul bucuriei care țâșnește dinlăuntru ca un izvor de apă luminoasă ce saltă din adâncurile pământului”.
Toată viața duhovnicească este fundamentată pe gând. Astăzi, când în lume păcatul a devenit o modă, omul înțelept trebuie să-și îndrepte cugetul său și să evite pricinile care-l provoacă, ca și albinele fumul, pentru că sufletul lui se va aprinde.
Gândurile de hulă sunt precum avioanele, care ne deranjează prin zgomotul lor, când zboară pe deasupra fără voia noastră, și nu putem să le împiedicăm. Ele sunt toate ale diavolului și omul nu poartă nici o vină dacă nu le primește. Iar cea mai bună înfruntare a lor este cântarea și Rugăciunea lui Iisus. Prin gândurile de hulă diavolul îi chinuiește pe oamenii sensibili, ca să-i aducă la amărăciune și deznădejde. Când gândurile ne necăjesc, să nu le dăm absolut nicio importanță.
Și un singur gând de mândrie dacă trece prin mintea noastră, acela ia avânt și pierde toate virtuțile noastre. Diavolul nu poate să cunoască gândurile bune ale oamenilor. Gândul viclean, când uneltește cu omul trupesc, face un rău îndoit sufletului. Așa cum diavolul uneltește cu omul rău, face un rău îndoit lumii.
Fiecare judecă lucrurile după măsura stării lui duhovnicești. Dacă unul are cugetul stricat, și „mașina lui este stricată”, și chiar aur să pui într-însa, va face „gloanțe de aur”, ca să ucidă. Omul care ascultă de gândurile lui, dacă este cleric, se rătăcește, dacă este mirean își pierde mințile.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Căci prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia dintre voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înțelept, precum Dumnezeu i-a împărțit măsura credinței” (Romani 12,3).
Pr. Petru PAICA