Adrian CRÂNGANU

Atunci când vine vorba despre fotbal, eu ţin cu două echipe. Una este Steaua, cealaltă e Barcelona. Pot să mai spun că nu-mi place deloc de Dinamo şi mai ales de CFR Cluj. Pe vremuri am mai ţinut cu Juventus, dar, în momentul când l-au luat pe Mutu, eu, tânărul de atunci, am dezmoştenit-o în sufletul meu pe Bătrâna Doamnă din Torino. Dar să revin la echipele noastre. Dacă, atunci când joacă în Cupele europene, cu Dinamo mai ţin, fiindcă sunt români de-ai mei, cu Clujul – niciodată. Pentru că nu-i simt. Nu sunt de-ai mei.

Duminică au luat Supercupa României după ce Urziceniul a ratat patru penalty-uri consecutive. Eu, însă, am numărat altceva. Am numărat românii din echipa Clujului: trei – Panin, Mureşan şi Deac. Dar poate că la urma-urmei, nici asta n-ar fi problema. Am mai văzut echipe cu jucători străini, şi încă multe care îmi place cum joacă. La Liverpool, dacă sunt doi englezi în formaţie, te întrebi ce l-a apucat pe antrenor. La Internazionale Milano uneori nu joacă niciun italian. Cu Clujul, însă, e altă poveste. Ceea ce nu-mi place vine – la fel ca şi în cazul oamenilor care-mi sunt antipatici – din interior. Din sânul echipei. Din faptul că băieţii ăia nu sunt altceva decât o adunătură de mercenari, care n-au legătură cu Clujul nici cât am eu, singurul lucru care-i ţine laolaltă fiind banii. Mulţi bani, iar asta se vede, şi, dacă e să fiu cinstit până la capăt, băieţii sunt, fără îndoială, profesionişti, fiindcă-şi fac treaba ca la carte. Dar mie nu-mi plac. Pentru că eu iubesc fotbalul jucat nu doar cu capul şi cu piciorul, ci şi cu inima. Mai ales cu ea. Fiindcă arată altfel. N-aş putea să dau o definiţie exactă a lui, dar dacă totuşi ar trebui să spun cum, aş zice că exact invers decât o face Clujul. Pasele nu sunt simple mişcări mecanice, ci mângâieri ale mingii. Şuturile nu sunt ghiulele sau torpile, ci bătăi de inimă. Iar când în minutul 90 fugi de mănânci pământul, benzina nu îţi e în niciun caz banul, ci ceva mult mai înalt şi mai frumos. Ceva de care băieţii de la Cluj încă n-au auzit.

Fotbalul are însă şi lucruri frumoase, sau poate mai multe lucruri frumoase decât urâte. Kaka, de exemplu, donează în fiecare an 20 la sută din tot de câştigă copiilor străzii din Brazilia. Zanetti, de la Inter, a început să cedeze, după ce a împlinit 32 de ani, jumătate din veniturile lui săracilor din Argentina. Messi n-ar pleca de la Barcelona pentru nimic în lume şi joacă aşa cum joacă pentru ea fiindcă, pe când avea 11 ani şi a fost diagnosticat cu un sindrom care-i împiedica creşterea, Barcelona l-a adus din Argentina împreună cu familia, le-au asigurat un trai decent şi i-a plătit, ani la rând, tratamentul. Acum, ăsta le e mulţamul.

Şi dacă tot vorbeam de cealaltă echipă de suflet a mea, după Steaua, aş mai spune că, dacă alte formaţii primesc trei, patru sau cinci milioane de euro pe an de la sponsori ca să le treacă numele pe tricouri, Barcelona e singurul club din lume care plăteşte un milion pentru onoarea de a-şi trece pe piept un nume: UNICEF. Cu harta globului pământesc şi cu copiii în dreptul inimii.

De aia, dar şi din alte motive, nu-mi place Clujul. Iar cu Dinamo ţin doar în Cupele europene.