Uneori mă plimb agale, mai ales seara, încălţat în frunze ruginii, mă gândesc că e deja toamnă cu acte-n regulă şi că poate ar trebui să scriu şi despre lucruri frumoase, măcar din când în când. Un om de litere pe care îl preţuiesc oricum, nu doar fiindcă mă citeşte atent, mi-a spus zilele trecute că din ultimele articole răzbate, parcă, un soi de tristeţe ascunsă cumva printre rânduri. Nu l-am contrazis, dar nici nu mi-am dat seama de asta, pentru că eu nu sunt aşa. Poate noaptea, când scriu, singur, la lumina lămpii de birou, să fiu, fiindcă ziua umblu, alerg, râd, mă încrunt, uneori mai şi înjur în gând, aşa că nu e prima oară când mă întreb care sunt eu cu adevărat. Cred că amândoi, dar mi-e greu să spun unde se termină unul şi unde începe celălalt.
Nu vreau, măcar de data asta nu vreau să fac hârtia să plângă, aşa că n-am să scriu decât în treacăt că nu tristeţea, ci supărarea mea pleacă în ultima vreme de la ministrul ungur, îi zic aşa fiindcă nu mi se prea arată să-i scriu numele, pe care, după ce-l primim în casă şi-l aşezăm în capul mesei, ne scuipă-n farfurie a nu ştiu câta oară şi, tot a nu ţin minte câta oară, noi ne cerem iertare cu dreptatea-n mână că am ars mâncarea şi promitem frumos că nu mai facem, sau de la harababura facturilor la curent, pentru care, la iarnă, o să trebuiască poate să-mi vând colecţia de pixuri şi stilouri ca să le achit, bineînţeles, dacă am cui, fiindcă cine mi le-ar cumpăra n-are bani, iar cine are nu are ce face cu ele. Şi mai pleacă încruntările mele, ba chiar şi înjurăturile din gând de peste zi, de la judecătorii, militarii şi miliţienii care se înghesuie să fugă din sistem fiindcă au cam mirosit ei că se pune de-o lege care să nu-i mai lase să iasă la pensie imediat ce termină grădiniţa, sau de la vestea pe care am primit-o nu demult şi care, în loc să mă mâhnească, m-a enervat peste măsură, căci am auzit că bugetarii au să mai aibă o grămadă de zile libere în plus, ca să prindă puteri să-mpingă şi mai tare aerul prin birouri.
Deci, nimic din toate astea. Aşa cum am zis, azi vreau să scriu despre ceva frumos. De exemplu, despre cum, în 6 noiembrie, adică exact duminică, ziarul ăsta a împlinit 14 ani. Uneori mi se par mulţi, alteori, doar câţiva. Uneori îmi vine să cred că au trecut deja atâţia, alteori nu. Depinde din ce parte îi privesc. Mi-e foarte greu să scriu despre ei în spaţiul care mi-a mai rămas, dar am să-ncerc.
Îmi amintesc cu o limpezime de care mă mir în fiecare an de primul drum la tipografie, la Timişoara, fiindcă acolo îl scoteam acum 14 ani, ţin minte perfect fuioarele de ceaţă care ne înconjurau maşina şi parcă se lipiseră de ea, încetinind-o, şi cum mie mi se părea că pur şi simplu plutesc pe nori din vată de zahăr. Am zâmbit când am văzut prima pagină şi titlul mare „De Halloween, caransebeşenii s-au speriat cu zâmbetul pe buze”, apoi am mirosit-o şi pe urmă i-am sărutat tuşul. Şi mă văd şi-acum, de parcă ar fi fost ieri, cum împărţeam pe gratis, prin oraş, primul număr.
Au urmat, din ziua aia, 14 ani, pe care nici să vreau n-am cum să-i descriu aici. A fost greu? Da. A fost uşor? A fost şi uşor câteodată. Dar mai ales a fost frumos. Am vrut să renunţ? Oho, şi nu o dată. Dacă aş mai lua-o de la capăt? De 689 de ori, câte ediţii de ziar au ieşit până acum. De ce? Ei, bine, la întrebarea asta mi-ar trebui vreo 1.000 de pagini ca să răspund, iar mie mi-au mai rămas doar câteva rânduri.
Aşa că ziarul a împlinit 14 ani, poate ar trebui să-i fac buletin, spun aşa fiindcă nu-mi place cum sună carte de identitate. E, deci, băiat mare, cu acte-n regulă. Ca şi toamna roşcată cu care mă plimb, uneori, seara, pe sub platanii din parc.
Adrian CRÂNGANU