În ultima vreme am observat tot mai des că, dacă ies şi numai o jumătate de oră din casă, orice raită prin magazine sau cea mai simplă plimbare capătă măreţia unei excursii de la un capăt la altul al Europei. Nu trebuie să fac nici măcar o sută de metri, că şi aud proastele care trec pe lângă mine cum zbiară în telefon în italiană, germană şi spaniolă, de parcă celularul ultimul răcnet pe care-l ţin la gură nu le-ar transmite vocea hăt, departe, ci musai trebuie să le audă glasul celelalte proaste care-şi fac veacul pe la Milano, Graz sau Barcelona. Cu toate astea, eu cred că tot circul ăsta cu urlatul e mai degrabă ca să-i dea pe spate pe tăntălăii şi tutele care nu sunt în stare să se descurce în Occident, aşa cum o fac ele, şi preferă să moară de foame acasă, în România.

Cum, însă, în urmă cu o săptămână, m-am hotărât să nu-i mai vorbesc de rău pe români şi să nu-mi mai critic ţara, ca să n-o defăimez, de-acum înainte n-am să fac altceva decât să le cânt în strună. Fiindcă eu zic că sunt multe lucruri bune care merită scoase în evidenţă, şi primul dintre ele care mi-a trecut prin minte e ideea strălucită de a-i umple de bani pe hoţii, criminalii, violatorii, interlopii şi mafioţii care se liberează şi-şi dau seama că nu s-au simţit după gratii ca la hotel, în concediu.

În prima fază, am crezut că o să-ntâmpin greutăţi să scriu despre asta, fiindcă era o lume străină mie, dar până la urmă mi-am amintit de ceva şi mi-am dat seama că pot să încropesc un articol şi din puţinul pe care-l ştiam. Dacă despre şcolile de corecţie mai aveam ceva cunoştinţe din copilărie, fiindcă vecinul meu Nae, care când îşi încorda muşchii şi scrâşnea din dinţi băga groaza-n toţi puştanii, era mai mult pe-acolo decât pe la Mate-Fizică, mult timp despre puşcării n-am ştiut o iotă. Asta până când am găsit în uşa redacţiei un plic şi în el o scrisoare în care cineva, condamnat la 14 ani de închisoare, mă ruga să-i trimit ziarul, ca să nu se tâmpească de tot la Popa Şapcă. Cred că am mai scris o dată despre asta şi, ca să nu mă repet, am să povestesc lucruri pe care le-am sărit atunci.

În prima clipă n-am ştiut ce să fac. M-am gândit că 14 ani nu sunt de ici, de colo, e o pedeapsă al dracului de mare, iar omul trebuia să fi făcut ceva urât de tot. Pe urmă mi-am zis fie ce-o fi, nu sunt eu în măsură să-l judec, au făcut-o alţii şi l-au pedepsit cu vârf şi îndesat, aşa că restul timpului pe care şi l-a mai petrecut după gratii, adică vreo patru ani, i-am tot trimis ziarul, în plicuri din acelea mari, prin poştă. Ne şi scriam de Paşti şi de Crăciun, eu cumva convins că fac şi-o faptă creştinească, şi cam asta a fost tot.

Când s-a liberat, ne-am întâlnit la o cafea. Era un bărbat de-acum bătrân, blajin şi foarte obosit. Nu l-am întrebat nimic. Mi-a spus el. Mi-a povestit cum plutonierul e Dumnezeu în puşcărie, cum dacă ai ţigări eşti jupân şi cum ţiganii fac legea. Cum foşti primari spală cu teul printre paturi şi alţii, care-au fost la viaţa lor profesori universitari, curăţă cât e ziulica de lungă cartofi la bucătărie. Cum în camera intimă, în loc să pună de-o chestie cu nevestele, deţinuţii le făceau curve şi le-nvineţeau că s-au încurcat cu te miri ce prieteni de-ai lor… Dar nu mi s-a plâns de nimic, fiindcă zicea că le-a meritat pe toate.

Auzind eu despre treaba cu banii, prima dată m-am gândit să mă prefac că sunt în trecere pe la el şi să-i bat apropouri să-mi plătească ziarele alea pe care i le-am tot trimis vreme de patru ani. Când, însă, am făcut socoteala câţi euro o să primească, m-a bătut gândul să-l întreb dacă nu cumva vrea să cumpere ziarul întreg. Cu mine cu tot.

Adrian CRÂNGANU