Nu ştiu cum, dar încă de mic copil mie mi-a intrat în cap ideea că oamenii cu adevărat inteligenţi nu se schimbă niciodată. Şi întotdeauna cuvintele cu adevărat trebuiau să fie în propoziţie. Am dus-o aşa, cu convingerea asta, o bună bucată de vreme, până când am lăsat-o mai moale şi mi-am zis că uneori se mai schimbă câte unii, însă numai la suprafaţă şi doar pentru puţin timp. Îmi închipuiam că în fiecare dintre noi e ceva ca un sâmbure pe care-l purtăm pe undeva prin piept, pe-acolo pe unde ar trebui să locuiască şi sufletul, şi sămânţa aia e ca o amprentă, ca şi culoarea ochilor, rămâne mereu aceeaşi până la sfârşit. În plus, am mai întâlnit ideea asta în proverbul fiecare pasăre pe limba ei piere, pe care eu aşa l-am tradus, sau în cuvintele lui Nechifor Lipan, din „Baltagul”, care, din lumea de dincolo, spune că nimeni nu poate sări peste umbra lui.
Acum, însă, când îmi amintesc, cred că întotdeauna m-am gândit la partea frumoasă a lucrurilor. Am cunoscut copii deştepţi, care încă de pe atunci dădeau semne c-au să ajungă departe, şi îmi închipuiam că, peste ani, acolo sus, au să rămână la fel de cuminţi, de curaţi, de serioşi şi de cinstiţi cum îi ştiam eu. Credeam că or să aibă înţelepciunea şi puterea să facă asta. Cu timpul, urma să-mi dau seama că între dorinţele mele, căci de fapt doar asta erau, şi realitate avea să se caşte o prăpastie cât toate zilele. Dar pe atunci nu ştiam asta.
Pe oamenii răi şi proşti nici măcar nu i-am luat în calcul vreodată. Poate că am greşit, dar n-am crezut niciodată în remuşcări şi în spălarea păcatelor. În iertare, da, am crezut, însă mai bine n-aş fi făcut-o. Dar şi lucrul ăsta l-am înţeles târziu, poate la o secundă după ce mi-am dat seama că nu făcusem altceva decât să-i întorc, celui ce mă pălmuise, şi celălalt obraz.
Spuneam că, în mintea mea de copil, mă şi vedeam, deja bătrân, undeva pe la vreo 35 sau 40 de ani, împreună cu vreun coleg de clasă, la vreo cofetărie, neschimbaţi, poate doar puţin mai înalţi, cum trăncănim despre ce-am mai făcut în viaţă, poate şi despre neveste, cu toate că la vârsta aia toţi băieţii juraserăm că n-o să ne căsătorim niciodată, dar ăsta era un pas greşit pe care-l puteam, totuşi, ierta, şi mai chicotim din când în când, ca atunci când învăţătorul ne spunea că, pe lucrarea de control, Goiceanu îşi scrisese numele Coicen.
Cam aşa îmi imaginam eu viitorul. De unde să fi ştiut atunci că nimic din toate astea n-avea să se întâmple? E adevărat, m-am întâlnit pe la vreo 40 de ani, dar nu mi se părea nici pe departe că aş fi cumva bătrân, cu un fost coleg de clasă. Eram amândoi mai înalţi, ca-n gândurile mele de copil, dar atât. Nici nu ne-am întâlnit la cofetărie, ci la un bufet, după o conferinţă de presă, fiindcă el era ministru pe atunci. Eu l-am văzut tot elev şi l-am privit cu duioşie, şi cred că acelaşi lucru l-a făcut şi el. Pe urmă am crescut dintr-odată şi ne-am făcut oameni maturi, iar eu am încercat să văd în bărbatul din faţa mea ceea ce-mi povestiseră alţii despre el. Ziceau că beţia puterii şi a banilor care vin odată cu ea l-au făcut de nerecunoscut. Într-o zi, peste vreo cinci ani, le-am dat dreptate. În tot timpul ăsta, însă, l-am considerat tot cel mai inteligent om pe care l-am văzut vreodată. Abia atunci când, nu demult, a pierdut totul şi aburii beţiei s-au risipit, a coborât cu picioarele pe pământ. Dar el a fost un caz fericit.
Până una, alta, m-am hotărât să mă schimb şi eu. O să-mi iau blugii de pe sârmă şi îmi caut în dulap un tricou curat. Am de gând să dau o raită prin oraşul care, neschimbat, mă aşteaptă, în fiecare seară, în acelaşi loc.
Adrian CRÂNGANU