Pe vremea când eram ceva foarte neclar, când viaţa mi se zbătea undeva între copilărie şi adolescenţă, aveam doi prieteni foarte buni. Eram şi vecini, şi colegi de clasă, şi, dacă-mi aduc bine aminte, într-o noapte furtunoasă, când fulgerele şi tunetele ne cam băgaseră frica-n oase, am şi făcut un jurământ înfricoşător, să nu ne despărţim niciodată cu adevărat, orice s-ar întâmpla cu noi şi orice-ar zice, peste ani, nevestele cicălitoare cu care urma să ne căsătorim, cu toate că, pe atunci, n-aveam niciun chef de aşa ceva.

Îmi amintesc însă că într-o zi, când cred că, fără să ne dăm seama, ne chinuisem să părem mai mult decât eram, am încercat să ne jucăm cu un lucru serios şi ne-a ieşit că trebuie să spunem fiecare ce-am face dacă am şti că a doua zi urma să murim. Cum pe timpurile alea nu prea aveam dintre ce bucurii şi plăceri să alegem, a fost simplu să răspundem la întrebare: am fi mâncat îngheţată de dimineaţa până seara, am fi vrut să ne cărăm cu o bicicletă Pegas cu coarne înalte şi şiţ lunguieţ, la care visam de-o viaţă, să facem duble şi să tragem la poartă cu o minge de piele originală, cu 300 de lei, ori să ne sărute o gagică, neapărat cu câţiva ani mai mare, până ni se tăia răsuflarea.

Soarta s-a arătat totuşi îngăduitoare cu noi, fiindcă, chiar dacă ne-am încălcat jurământul, niciunul dintre noi nu pot să spun c-a păţit-o, deşi azi doar eu am rămas în România. Dacă ar trebui să spun de ce, aş zice că, printre rânduri, răspund la întrebarea asta în fiecare editorial. Dar fiindcă a venit vorba de prieteni plecaţi din ţară, azi am vrut să-i trimit o carte de-a mea unuia aflat departe, foarte departe. Voiam să-i fac cadou o bucăţică de Românie, o fărâmă de Banat şi-un colţişor de scris românesc.

Zis şi făcut. Am luat cartea din dulap, i-am scris o dedicaţie cum m-am priceput eu mai bine, pe urmă am deschis-o la întâmplare şi-am început să citesc. Am întors pagina, apoi alta şi alta, de parcă nu eu scrisesem lucrurile alea, ci cu totul şi cu totul altcineva. Până şi numele personajelor îmi erau străine, şi mi-a trebuit un timp să-mi amintesc ce-am făcut cu ele în roman. Dar în primul rând scrisul nu mi-l recunoşteam. Acolo, în carte, adică în paginile pe care le-am citit din ea, mi se părea că am intrat într-o lume pe care n-o mai văzusem niciodată, în nişte vieţi cu care n-aveam nicio legătură şi cărora, totuşi, eu le dădusem naştere. Mi-am adus aminte cum am clădit toate astea, cu câtă trudă. În fiecare noapte în care mă aşezam la masă, reciteam, uneori şi de douăzeci de ori, toate paginile pe care le scrisesem cu o noapte înainte, ca să păstrez linia poveştii şi echilibrul frazelor. Câteodată, obosit, supărat sau prea vesel, nu scriam nicio literă şi lăsam totul pe data viitoare, când, negreşit, luam totul de la capăt.

Acum, însă, nu mai fac asta, şi n-o mai fac cam demultişor. Poate nu mă mai ţin puterile. Şi înainte, ziua scriam pentru ziar, iar noaptea pentru mine. În ultimii ani, însă, doar cu greu mi-am mai putut aduna, noaptea, gândurile pentru o carte. Cred că n-am reuşit să scriu mai mult de 18 pagini, şi nici pe alea nu mai ştiu pe unde le-am pus. Şi ca să mă dezvinovăţesc, totuşi, în faţa propriei conştiinţe, m-am împăcat mereu cu gândul că, adunate, articolele risipite, în ani, prin ziare, ar alcătui, probabil, vreo zece cărţi, şi-ncă din cele groase.

Când am dat să bag volumul în geantă, ochii mi-au căzut pe ultima copertă. La fel ca atunci, la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, scrisesem acolo: „Mâine urmează să mi se taie capul. Adică să mor. Aţi vrea să ştiţi, probabil, dacă mi-e frică. Nu-mi e, încă nu-mi e. Până mâine, am toată viaţa-nainte”. Uitasem…

Adrian CRÂNGANU