Undeva, între cărțile din bibliotecă, am așezat, în anii de liceu, o poză a străbunicii mele (al cărei nume îl port), aflată la vârsta măritișului. Zilele trecute am redescoperit-o și am privit-o cu mai multă atenție ca niciodată.
Nu era singură în fotografie, ci alături de restul familiei. Așezați unul lângă altul, mama și tata, frații și nepoții alcătuiau un întreg care ilustra șirul generațiilor.
Femeile, de o frumusețe aparte, au o noblețe și o curăție a chipurilor care nu poate scăpa privirilor străine.
„Măicuța bătrână“, care-și ține fata de mână, amintește de măicuțele sfinte din basme. Pare mândră de fata ei. Atitudinea este, în același timp, și protectoare. Cealaltă mână o sprijină de umărul bărbatului ei, iar în fața soților se află fiul cel mic (cel care va avea un destin tragic, pierind pe pământuri străine, în Primul Război Mondial).
Vârstele celor trei femei din fotografie sunt corespunzătoare celor trei etape ale vieții. Dar, indiferent de anii pe care îi au, toate sunt „mândre“ în ținuta lor demnă și elegantă. Pentru lumea satului bănățean de odinioară, adjectivul „mândru“ își păstra înțelesul inițial din slavonă („înțelept“, „deștept“), care astăzi s-a degradat semantic denumind păcatul capital izgonitor din Rai: mândria. „Ca măi mândră-i muierea sau fata asta“ – constituia o expresie cu sens superlativ, prin care se recunoștea ținuta morală și frumusețea chipului dăruit de Dumnezeu (nu cosmetizat în exces, ca la femeile de astăzi). Dacă oamenii colectivităților tradiționale intenționau să sublinieze orgoliul feminin, foloseau alte expresii: „fudulă“ sau „ocoșă“. Primul termen provine din turcă, al doilea din maghiară. Contactul cu aceste popoare a avut un efect asupra mentalului românesc prin delimitarea, la nivel lingvistic, a modului de viețuire după anumite principii și norme morale.
Fiecare dintre cele trei femei din fotografie „respiră“ frumusețea vârstei. Noblețea chipurilor și a atitudinii nu le poate fi contestată. Costumele pe care le poartă sunt rodul muncii mâinilor. „Puii” de la cotrință, ciupag sau poale au cerut ore întregi de muncă intensă. Pentru femeile moderne, migala celor de demult ar reprezenta o pierdere de timp. Pentru femeile altor vremuri, îmbrăcămintea era rezultatul unui efort manual, dar și o reflectare a frumuseții interioare, sufletești, o îmbogățire cu frumosul lăuntric a frumosului din afară.
Puținele haine care au rămas de la ele au suferit efectul timpului. Cu toate acestea, le păstrez cu sfințenie, conservându-le. Pentru integrarea necesară.
Prof. dr. Maria IVĂNIŞ-FRENŢIU
Foto: arhiva personală a autorului