S-a golit ţara, exact aşa cum ploaia şi viscolul nefireşti de februarie, care-şi fac de cap la fereastra mea şi-mi zburătăcesc perdeaua, au alungat oamenii de pe străzi. S-a scurs România, pur şi simplu, prin toate găurile şi crăpăturile făcute de toate guvernele şi parlamentele care au condus-o de 33 de ani încoace. N-o spun eu, adică partea asta metaforică e, într-adevăr, contribuţia mea, dar realitatea de la care am pornit am găsit-o scrisă de Institutul Naţional de Statistică. Şi culmea e că, oricât de mult pretind eu că sunt un om al literelor, ele nu-mi trezesc nici pe departe încrederea pe care mi-o dau cifrele, aşa că nu pot să spun cu siguranţă care din ele îmi sunt mai sfinte. Poate că atunci când am de-a face cu cifre e vorba de fascinaţia pe care o simţi în faţa lucrurilor pe care nu le înţelegi. Fiindcă, dacă cu limba română nu-mi amintesc să fi avut vreodată probleme, nici măcar una, cât de mică, matematica a fost pentru mine materia cu cel puţin un milion de necunoscute.
Acum însă vreau să vorbesc despre datele de la Institutul Naţional de Statistică. Pe astea chiar le cred, şi încă cum, şi când mă uit peste ele e aproape ca şi cum aş citi o carte. În mintea mea le transform în litere, în cuvinte şi-n pagini care-mi spun o poveste. Una despre cât de proşti mai suntem, cât de puţini, cât de săraci, de bătrâni şi de bolnavi, numai chestii faine şi interesante, pe care îmi face o neasemuită plăcere să le aflu.
Dar să continui cu ceea ce spuneam în primele rânduri – că se goleşte ţara. Şi că, în curând, o să fim atât de rari încât o să ajungem să ne cunoaştem toţi oamenii din oraş, aşa cum înainte ne ştiam toţi ăia care locuiam pe-aceeaşi stradă. În ritmul în care ne scurgem, parcă văd că o să vină şi vremea aia. Aşa cred eu, cel puţin. Fiindcă am înţeles că judeţul nostru mai are vreo 247.000 de locuitori. Cam tot atâţia câţi are un bloc sănătos din Viena izolat termic de români, să zicem, dacă tot murim de grija Austriei în ultimul timp.
Am mai spus toate astea de nu ştiu câte ori, dar niciodată nu mi s-a dat dreptate. Am zis că facem munci de care aici ne-ar fi ruşine. Lucrăm ca nişte robi pe bani puţini acolo, dar mulţi aici, iar când venim în ţară nu ne mai încăpem în piele de mândrie că muncim pe comunitate. Am mai scris şi că e un preţ prea mare cel cu care ne cumpărăm două săptămâni în care venim acasă şi ne lăudăm, unul pe care eu n-am de gând să-l plătesc. Nu fiindcă sunt leneş sau mofturos, în nici un caz. Vreau doar să muncesc între ai mei. Nu m-aş simţi niciodată bine să ştiu că îmi dă de lucru un neamţ, un spaniol sau un englez care s-ar uita la mine aşa cum se uită, de altfel, la toţi românii. Şi aşa am fost toată viaţa. Am fost detaşat, pe vremuri, la tramvaiul şi la cocseria de la Reşiţa, dar cel mai îndepărtat loc în care am vrut să mă angajez vreodată a fost Crivina, termocentrala pe şisturi bituminoase de lângă Anina, spre care tânăr, rebel şi certat cu tot ce mi-a ieşit în cale atunci, adică mamă, soră, prietenă, şi cred că nici ciorapii şi nici uşa de la baie n-au scăpat de gura mea, pornisem voiniceşte şi hotărât. Dar ai mei, ăia de care vorbesc şi între care vreau să lucrez, m-au măsurat din cap până-n picioare şi m-au trimis acasă, zicându-mi că munca aia nu-i de mine. Bineînţeles că am turbat de nervi. M-am calmat, însă, peste vreo 15 ani, când am înţeles că, din punctul lor de vedere, au avut dreptate.
Numai bine, între timp m-am împăcat cu mama şi cu soră-mea, cu prietena chiar m-am căsătorit, acum mă înţeleg bine chiar şi cu ciorapii şi cu uşa de baie. Dar nu mă împac nicicum cu ideea că un englez sau un neamţ ar putea să se uite de sus la mine şi să-mi dea vreodată de lucru. Cu asta nu. No. Şi nein.
Adrian CRÂNGANU