Spre deosebire de alte dăţi, când mă apucam să ronţăi capătul pixului şi să mă gândesc cam despre ce să scriu, acum ideile vin buluc peste mine. Am să încerc însă să le stăvilesc şi să le pun într-o oarecare ordine, ca să se-nţeleagă ce vreau să spun… Biiiine. Deci să începem.
Tot mai des mi se întâmplă să citesc în ultimul timp, mai ales pe internet, tot felul de lucruri urâte despre presă şi despre ziarişti. Cu unele sunt perfect de acord, cu altele deloc. Nu vreau să iau apărarea, nici a presei, nici a colegilor mei, şi nici n-am să dau din casă. Aşa cum suntem noi, jurnaliştii, ne supunem, de bine, de rău, unei legi nescrise care spune să nu ne atacăm unii pe ceilalţi, şi mie nici prin cap nu-mi trece s-o încalc. Am să încerc să spun doar cum vede presa cineva care a trăit din ea şi pentru ea aproape o viaţă de om. Am să mă străduiesc să uit, măcar pentru o jumătate de oră, toate supărările, frustrările, umilinţele, ba chiar şi dezgustul şi bucuriile am să mă prefac că nu mi le amintesc. Sper să şi reuşesc.
Aşadar, am să spun acum ceva la care poate că nu vă aşteptaţi, dar în cea mai mare parte a timpului mi-e ruşine că sunt ziarist. Mi-e parcă tot mai greu să scot legitimaţia de jurnalist, mai ales că toţi cei care o cercetează o ţin mult în mână şi-o întorc pe toate părţile, fiindcă e mai ciudată, pe ea nu scrie numele niciunui ziar, e mai mare şi mai colorată, o am de la Uniunea Ziariştilor Profesionişti, cu ea pot intra mai uşor oriunde am nevoie, şi prin urmare, aşa cum am spus, o arăt cât mai rar posibil. Odată ţin minte că a trebuit să scriu despre nişte motociclişti, nişte băieţi răi, care mi-au spus că sunt poliţist. Oricât am încercat să-i conving că lucrurile nu stau aşa, n-am reuşit. Iar după ce le-am văzut feţele când le-am arătat legitimaţia, am înţeles că mai bine o lăsam în buzunar. Mi-am dat seama prea târziu că mă considerau cu o clasă mai jos chiar şi decât pe duşmanii lor de moarte.
Am încercat de multe ori să înţeleg de unde până unde părerea asta atât de proastă despre gazetari. Îmi amintesc că pe la începuturi, când încă nu învăţasem să bat la maşină şi îmi scriam articolele cu pixul pe coli ministeriale, auzisem că pe la Bucureşti ziariştii stingeau ţigările în ghivecele de flori de pe holul Parlamentului sau îşi suflau nasul cu degetele prin colţurile coridoarelor de la Guvern. Că mâncau ca sparţii şi beau ca înecaţii, pe gratis, după fiecare conferinţă de presă sau eveniment, oricare ar fi fost el. Că râgâiau şi se ştergeau cu mâneca la gură. Adevărul e că n-am crezut în ruptul capului asemenea grozăvii, dar mi-am zis că dacă ele sunt, totuşi, adevărate, noi, ăştia din provincie, o să ne păstrăm bun-simţul ăla al ţăranului român şi n-o să facem niciodată aşa ceva. M-am înşelat.
Poate, mi-am zis la un moment dat, antipatia asta să fi plecat de la prostiile pe care le-au scris unii despre lucruri de care n-aveau habar. Apoi, m-am gândit c-o fi vorba despre minciunile de care sunt pline ziarele. Sau despre jumătăţile de adevăr cusute cu aluzii ieftine care, nu de puţine ori, şi nu exagerez, au distrus vieţi şi au ruinat destine. Eu n-am putut să fiu niciodată aşa, şi poate tocmai de aceea şi scriu rândurile astea. Eu am încercat doar să informez, şi mai departe l-am lăsat pe cititor să hotărască ce înţelege. Recunosc că nici fată mare n-am fost. N-am scris însă niciodată cu ură, chiar dacă uneori am mai lovit oameni. Totuşi, n-am făcut-o ca să mă răzbun, deşi unii dintre ei o meritau cu vârf şi îndesat, ci, cred eu, am încercat să fac dreptate. Câteodată, poate, am fost o simplă unealtă în mâinile patronilor mei, care îşi reglau conturile cu duşmanii, dar, atâta timp cât am scos la iveală adevărul, nu mi-a păsat.
Şi ar mi fi şi interlopii din presă. N-am să vorbesc însă despre ei, nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc cum, de câteva ori, am asistat, fără voia mea, la nişte înţelegeri care mi-au făcut părul măciucă şi pielea de găină. Dar nu sunt poliţistul presei, şi nici procurorul ei. Sunt doar un martor tăcut şi… Şi puţin trist.
Adrian CRÂNGANU