„Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5,16)
Păcatele săvârşite împotriva semenului trebuie să fie mărturisite înaintea lui pentru a primi iertare şi pentru a reface relaţia cu el. Totodată, în felul acesta, dovedim că suntem dispuși să ne asumăm responsabilitatea pentru fapta noastră şi că avem încredere şi sperăm că vom fi primiți şi iertați. Sufletul nobil va oferi iertare, prin harul lui Dumnezeu, indiferent de mărimea greşelii.
Mărturisirea păcatelor, a greşelilor şi a fărădelegilor înaintea unei persoane în care ai încredere aduce vindecare emoţională. Dezvăluirea propriilor nedesăvârşiri înaintea unui prieten creştin credincios va uşura povara păcatului. Pe lângă aceasta, mărturisirea reciprocă întăreşte relaţiile interpersonale. Manifestarea încrederii în celălalt şi acceptarea încrederii lui transformă relaţia într-o prietenie veritabilă şi durabilă. De altfel, procesul de consiliere se întemeiază pe principiul că vorbirea este benefică pentru suflet. Este adevărat că există tulburări psihice care necesită tratament de specialitate, însă multe probleme sufleteşti pot fi rezolvate la nivelul bisericii şi al comunităţii sociale. Faptul acesta este adevărat mai ales în dreptul unor probleme apărute în urma deteriorării relaţiilor interpersonale – neînţelegeri, bârfă, invidie etc.
Dacă vom urma sfatul Sfântului Iacov, ne vom uşura povara psihică şi, în plus, vom avea mai multă putere de a ne schimba comportamentul dăunător. Totuşi, este necesară prudenţa. Destăinuirea, înaintea unui prieten apropiat, a păcatelor comise poate aduce o mare uşurare, însă persoana în cauză devine vulnerabilă. Există întotdeauna riscul ca prietenul să divulge fapta şi atunci toţi cei implicaţi au de suferit.
Cel mai important este că putem să ne mărturisim păcatele înaintea Domnului cu încrederea şi cu asigurarea deplină că vom fi iertaţi. Problemele în relaţiile cu ceilalţi ne pot aduce incertitudine şi chiar teamă şi îngrijorare. Oamenii ne pot ajuta, însă ajutorul cel mai sigur vine de la Dumnezeu, care este dispus să asculte oricând toate îngrijorările noastre. Aceasta ne va aduce un sentiment real de uşurare, pentru că am lăsat poverile noastre în mâinile Sale.
Mărturisirea înseamnă ca păcătosul să se întoarcă de la păcat, să se îndrepte și să se întoarcă la Dumnezeu. Vădirea păcatului nu este suficientă, căci trebuie și o durere interioară a inimii pentru păcatele noastre. Mărturisirea nu este o problemă care se încheie doar în gură, ci este o curățire a inimii. Așa cum norii acoperă soarele, la fel și gândurile viclene întunecă și pierd mintea. Așa cum ouăle păsărilor care sunt încălzite la piept nasc viață, la fel și gândurile care nu se fac vădite prin Mărturisire devin fapte.
Sufletul obișnuit să se mărturisească este ținut ca un frâu de gândul Mărturisirii, care nu-l lasă să păcătuiască. Dimpotrivă, păcatele pe care omul nu se gândește să le mărturisească, le săvârșește fără teamă, ca și cum s-ar afla în întuneric.
Mărturisirea pierde drepturile diavolului. Oamenii s-au îndepărtat de Taina Mărturisirii și de aceea sunt sufocați de gânduri și de patimi. Ca cineva să simtă odihna trebuie să arunce gunoaiele dinlăuntrul lui. Acest lucru se va întâmpla prin Mărturisire. Omul, deschizându-și inima înaintea duhovnicului și spunându-și păcatele, se smerește, și astfel poarta cerului se deschide și harul lui Dumnezeu vine din preaplin și-l eliberează.
Este bine să nu săvârșim păcatul, dar când îl facem, să nu-l ascundem, ci să-l mărturisim degrabă. Păcatele se șterg prin Mărturisire.
Un om poate să se ascundă de alți oameni, nu și de Dumnezeu. Dacă ne rușinăm de oameni, cu mai mult trebuie să ne rușinăm de Dumnezeu, care le cercetează pe cele care se întâmplă în întuneric.
Psalmul 102 ne arată: „Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă… Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. În ce chip miluiește tatăl pe fii, așa a miluit Domnul pe cei ce se tem de Dânsul, că El și-a adus aminte că țărână suntem…”.
Sfântul Ioan Gură de Aur numește Sfânta Spovedanie „Castru și fortăreață împotriva diavolului”.
Pr. Petru PAICA
