Adrian CRÂNGANU

Nu ştiu alţii cum mă văd sau ce cred despre mine, dar eu, dacă ar fi să mă caracterizez în cât mai puţine cuvinte, aş spune că sunt un ziarist bătrân şi un tânăr prozator. Aşa mă consider, şi nu de ieri, de alaltăieri. Două au fost momentele când am înţeles – sau cel puţin cred că am înţeles – cum stau lucrurile. Mai întâi mi-am dat seama că sunt un jurnalist pe care se vede rugina lăsată de 20 de ani de presă în care am făcut de toate, şi ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut, ani în care, la fel, am văzut gesturi care au mers de la cea mai abjectă ticăloşie până la sublim, în care am scris, fără exagerare, câteva mii de articole, zic, deci, că mi-am văzut petele roşiatice din mişcări şi din priviri atunci când într-o zi m-am dus la o lansare de carte, dar nu ca ziarist, ci pur şi simplu ca un invitat de rând. Şi altfel m-am uitat în jur, la colegii mei care se foiau de colo până colo, pornind şi oprind reportofoane, notând cu prescurtări şi strâmb, în grabă, în agende, ori fotografiind sau filmând fără încetare orice şi pe oricine, chiar şi pe mine. Nu mă cunoşteau, aşa cum, de ce să n-o recunosc, pe mai bine de jumătate dintre ei nici eu nu-i mai văzusem până atunci. Cred însă că de lucrul ăsta eu mă fac vinovat. Eu, pentru că o bună bucată de vreme am lipsit de acolo de unde se nasc ştirile, şi nu ei, că au răsărit, fără să ne întrebe, în locurile pe care eu şi unii colegi din generaţia mea le-am lăsat, pentru mai mult sau mai puţin timp, goale.

Un semn însă şi mai grav mi s-a părut altul. Am simţit cu adevărat povara anilor trăiţi prin redacţii, în faţa colilor de hârtie, a maşinilor de scris ori a calculatoarelor, în ziua în care nu am mai fost chemat să scriu eu despre ceva, ci pentru a scrie alţii despre mine. Prima oară când s-a întâmplat, am privit mirat şi neîncrezător înapoi. A doua oară, m-am uitat cu îngrijorare. Şi abia a treia oară am priceput că, oricât m-aş agăţa de limbile unui ceas, n-am să reuşesc niciodată să le ţin în loc şi că singurul lucru bun pe care pot să-l fac e să mă las în voia lor, să învăţ să mă rotesc şi eu odată cu ele.

Dar mai spuneam şi altceva, că mă consider un tânăr prozator. Şi pe asta am înţeles-o tot la o lansare, dar alta decât aceea despre care am vorbit până acum. Ne strânseserăm atunci o mână de oameni într-o librărie ca să discutăm despre unul dintre noi care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să scrie o carte. Ne-am privit unii pe alţii şi, chiar dacă nimeni n-a spus-o cu voce tare, cred că toţi au gândit ceea ce am gândit şi eu: că suntem tot mai puţini şi tot mai rari. Şi am simţit furnicături pe şira spinării atunci când am desluşit sensul acelor trageri discrete cu coada ochiului spre mine. Atunci, acolo, eu eram mezinul, eram ultimul; în spatele meu nu se mai zărea nimeni.

Am stat ca pe ace toată seara aceea, dar cel puţin am mai înţeles ceva, sau mai degrabă mi s-a întărit o convingere mai veche de-a mea. La sfârşit, chiar dacă oamenii aceia nu o duc tocmai rău cu banii, unii au luat-o pe jos, alţii au urcat în autobuz, dar niciunul, absolut niciunul nu a plecat acasă cu maşina. Asta fiindcă bănuiesc că nu le trebuie şi nici nu le-a trecut vreodată prin cap să-şi cumpere aşa ceva. Maşini de scris, însă, ştiu sigur că au toţi. Şi au şi permis pentru ele.