Adrian CRÂNGANU

Una dintre cele mai mari prostii care s-au spus vreodată despre mine e aceea că aş fi misogin. O tâmpenie! Nu cred să fi fost cineva mai departe de adevăr decât cei sau cele care credeau asta despre mine. Am ştiut însă să fiu coleg cu femeile cu care am lucrat de-a lungul timpului, să-mi ţin mâinile, cuvintele şi gândurile la locul lor, şi asta a fost suficient să mi se pună eticheta. Mai târziu, am avut subordonate. Pe unele le-am făcut să plece, pe cele proaste, pe altele le-am sprijinit, atât cât mi-a stat în puteri. Dar eticheta tot nu mi-a dezlipit-o nimeni. Şi cred că, azi, încă o port.

Spun toate astea pentru că, la un moment dat, am observat un lucru care m-a cam pus pe gânduri. Întâi am remarcat asta în imediata mea apropiere. Adică, tot ceea ce înseamnă presă e alcătuit, în proporţie covârşitoare, din femei. Decât rar, foarte rar, ici şi colo, mai întâlneşti câte un bărbat. Şi ăla, din câte mi-am putut da seama, cu apucături feminine, după atâţia ani petrecuţi într-un mediu care nu poate decât să-i distrugă personalitatea şi instinctele. Nu vreau să fiu rău, şi cred că nici nu sunt, dar exact aşa stau lucrurile. Le văd bine, fiindcă sunt parte din lumea în care eu însumi trăiesc de 20 de ani.

Pe urmă mi-am aruncat privirea mai departe. Redacţiile televiziunilor şi ale radiourilor gem de femei. Şi, tot aşa, ici şi colo, câte un bărbat. Care numai el ştie în ce condiţii lucrează şi care îi e condiţia profesională între atâtea şi atâtea femei. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că şi eu am trecut prin asta. Nu vreau să povestesc prea mult despre perioada aceea, dar nici să tac nu pot, aşa că am să spun doar că şefele mele, care se poticneau să scrie o ştire atunci când nu se jucau la calculator sau nu vorbeau despre copii şi cosmetice cât era ziulica de lungă, îmi cereau mie să le scriu editorialele şi să fac anchete. Şi rar, foarte rar, erau mulţumite de munca mea. Erau rele şi aveau toane. Şi mai mereu încercau să ne umilească pe noi, puţinii bărbaţi de prin redacţii. Cu mine nu le-a mers. Când au sărit calul şi nu mi-a mai convenit situaţia, mi-am dat demisia, chiar dacă asta a însemnat uneori să cad din lac în puţ. Dar au fost cazuri – şi spun asta chiar dacă am să-mi ridic multe dintre colegele de breaslă în cap – când şefele mele lucrau în presă de două luni iar eu de 17 ani, sau, mai rău, scriau însăşi primarul, ori credincioşi ortodoxi.

Iar nu demult, mânat parcă de o pornire uşor masochistă, dar vrând neapărat să-mi verific teoria, am luat la răsfoit, la întâmplare, câteva ziare şi reviste de aiurea, din toată ţara. Şi acolo, casetele tehnice sunt pline de nume de femei. Rar, câte unul de bărbat. Şi-mi amintesc ce-mi spunea, odată, o fostă colegă, referitor la matriarhatul din presă. Ea, presa, e de genul feminin, şi e firesc atunci să fie făcută de femei. Sigur că glumea. Eu însă zic că totuşi cuvintele stilou, pix, carneţel, reportofon sau calculator sunt de genul neutru, aşa că pot fi folosite de toată lumea. Nu de alta, dar aş vrea să se înţeleagă că nu sunt misogin. Şi nu glumesc.