Adrian CRÂNGANU

Cândva, nu demult, să fie o lună sau două de atunci, poate nici atât, nu ştiu să spun exact, pentru că timpul trece parcă altfel de la o vreme încoace, iar ceasurile şi filele din calendar nu mai au nicio legătură cu scurgerea lui, în urmă, deci, cu ceva timp cineva m-a întrebat de ce-mi pierd serile în faţa televizorului, căscând gura la nişte discuţii de pe urma cărora nimeni nu păţeşte nimic, niciodată. Se vorbeşte ore întregi, în fiecare zi, despre lucruri grave, şi nu se întâmplă nimic după aia. După ce m-am gândit puţin, i-am dat dreptate, şi din momentul acela am început să mă uit tot mai puţin la pălăvrăgeala de la televizor. Nu-mi pare rău de timpul pierdut până în momentul acela, regret doar faptul că a trebuit să vină acel cineva să-mi deschidă ochii ca să privesc în altă parte.

Şi asta n-a fost tot. Mi-a mai spus să nu mă supăr pe el, dar presa scrie şi vorbeşte cam degeaba. Îmi amintesc că l-am privit mirat, fiindcă mi-a cerut, imediat, să-i dau un singur exemplu de ceva scris de mine care să fi clintit măcar pe cineva din loc. A trebuit să mă gândesc foarte serios, dar până la urmă am găsit un caz, singurul, cred, în toată careiera mea de ziarist. Recunosc – asta acum, fiindcă, atunci, lui nu i-am spus-o – că n-am făcut-o mânat de instinctul jurnalistului însetat de dreptate şi adevăr, ci din prietenie. Din prietenia de mai bine de 20 de ani cu un poet născut să fie poet, o prietenie care m-a împins să pornesc o anchetă de care voiam să mă folosesc ca de o pensulă fină, cu care să îndepărtez, oricât timp mi-ar fi luat, noroiul vcare începuse să se usuce pe amintirea lui Ion Chichere.

Spun sincer că, în momentul în care m-am hotărât să merg până la capăt, nu am crezut cu adevărat că am să reuşesc să urnesc lucrurile din loc. Simţeam, însă, că am datoria să încerc măcar. Iar eu, care nu sunt tocmai răbdător din fire, atunci am fost. Am fost tot ceea ce nu sunt de obicei: calm, meticulos, insistent, politicos chiar şi cu cine nu merita, şi diplomat până la viclenie, însă toate acestea le-am făcut, repet, pentru mine şi pentru prietenul meu care murise într-un mod mai neobişnuit, o întâmplare pusă, de cei mai mulţi dintre cei care îl cunoşteau, pe seama băuturii, şi cu care nu merita să-ţi mai baţi capul.

Eu ce-am făcut? Am stat ore întregi de vorbă cu soţia lui, femeia care l-a văzut ultima oară în viaţă, am înregistrat-o pe reportofon, am trascris benzile şi le-am publicat în ziarul la care lucram pe vremea aceea; m-am dus la Spital, la Urgenţe, şi am vorbit cu medicii care l-au tratat; l-am căutat, zile întregi, şi până la urmă l-am găsit pe şoferul care îl dusese acasă de la clubul unde se credea că a fost snopit în bătaie; oricât de frică mi-a fost – şi mi-a fost! –, am vorbit cu matahalele ameninţătoare de la club. Am publicat totul în ziar, în serial, pagini întregi, până într-o bună zi în care soţia prietenului meu m-a căutat şi mi-a spus că medicii legişti au deshumat cadavrul ca să-i facă autopsia. Era sigură că memoria soţului ei şi a prietenului meu va fi spălată. Nu a fost. Ştiu că cuvintele mele nu au schimbat nimic, dar au făcut măcar ca unele lucruri să se întâmple.

Toate acestea i le-am spus acelui sceptic despre care vorbeam la început. Iar el mi-a răspuns doar atât: mda…