Adrian CRÂNGANU

,,Am fost – şi încă sunt – martorul încercărilor pe care le fac câţiva tineri pentru a înjgheba o formaţie rock”. Aşa aveam de gând să-mi încep editorialul de săptămâna asta. Am renunţat, însă, când am dat cu ochii de rezultatele de la sesiunea de toamnă a Bac-ului şi la felul în care toată lumea îşi dă cu părerea şi comentează în fel şi chip ce s-a întâmplat. Ceea ce iarăşi s-a întâmplat. Eu mi-am mai spus o dată punctul de vedere, în vară, ştiu şi că despre asta se poate discuta la infinit, şi tot degeaba, dar între timp am mai aflat câteva lucruri care nu fac altceva decât să-mi hrănească revolta pe care o simt văzând atâtea copilării măcelărite pur şi simplu de nişte dascăli, sau ce-or fi ei, cocoţaţi prin te miri ce mijloace până la nivelul de unde pot să hotărască soarta unor generaţii întregi de elevi.

Nu ştiu, sincer, chiar nu ştiu în ce măsură sunt tocmai eu îndreptăţit să vorbesc despre toate astea. N-am fost un elev strălucit; am învăţat mereu doar atât cât să trec clasa, pentru că cea mai mare parte a materiilor mi s-a părut inutilă. Cred, însă, că în şcoală memoria extraordinară cu care m-a înzestrat Natura m-a salvat mai mult decât ani întregi de tocit pe brânci, iar mai târziu şi-au spus cuvântul talentul la scris şi faptul că am fost mereu foarte atent la nuanţe şi detalii.

Acum, despre două întâmplări aş vorbi, una petrecută în urmă cu vreo 35 de ani, cealaltă nu chiar cu atâţia, ci doar vreo şapte. Prin rememorarea lor nu vreau în niciun caz să-i dezvinovăţesc şi să-i scot basma curată pe copii, cum nici să acuz întreaga breaslă a dascălilor nu urmăresc. Am să le povestesc şi-atât. Eram, cred, prin clasa a IX-a de liceu, şi la o oră de Desen tehnic mi se dăduse să fac un robinet complicat. Cum nu prea mă descurcam, iar profesorul a văzut că mă chinuiam, fiindcă stătea în spatele meu şi-mi privea peste umăr, m-a dat la o parte, s-a aşezat în bancă în locul meu şi a făcut el toate cele trei vederi ale piesei. Ora următoare, m-a chemat cu desenul la catedră, l-a studiat încruntat şi mi-a dat notă. 7, a spus el, şi asta cu indulgenţă. Clasa, care ştia întreaga poveste, a izbucnit în aplauze.

Peste ani, fiului meu i s-a dat să citească, în vacanţa de vară, o carte. Ştiam că nu-i place, dar atâta l-am bătut la cap până a reuşit să termine ,,Robinson Crusoe”. La prima oră de Română, diriginta a spus să se ridice în picioare cine şi-a făcut tema de vacanţă. Doar el s-a ridicat. Doamna profesoară de Limba şi literatura română – care, între altele, spunea ,,te râzi” – i-a zis să stea jos şi că de fapt nu trebuia nici el să se omoare cu cititul, cum n-au făcut-o nici ceilalţi, pentru că tot n-are niciun rost.

Atât aş mai adăuga, din ceea ce am aflat între cele două sesiuni de Bac, că la Medicină examenul de admitere a fost tip test-grilă, ca la şcoala de şoferi. În schimb, acum, în toamnă, subiectele la Matematică te luau cu leşin.

Cât despre înfiinţarea formaţiei rock, de care vorbeam la început, n-am uitat, am să scriu data viitoare. Cum spunem, n-am învăţat strălucit la şcoală, dar memoria şi talentul la scris m-au salvat. Exact ca acum.