Adrian CRÂNGANU

Eu am o teorie, despre care cred că am mai vorbit, nu mai ţin minte dacă aici sau în paginile altui ziar. Aşadar, eu consider că sportivii de azi, din orice domeniu, nu sunt altceva decât războinicii de altădată, ori soldaţii de mai ieri. Şi că două ţări nu mai e nevoie să se bată între ele pe câmpul de luptă, ci pe stadion ori în sală. Şi care are oşteni mai buni, aia câştigă. E un război, acesta, mult mai simplu, mai elegant şi infinit mai paşnic, dar în măsură, totuşi, să scoată la iveală tot ce are o naţiune de arătat: curaj, inteligenţă, dârzenie, patriotism şi demnitate. E poate o teorie simplificată la limită, dar caracterul unui popor, cred eu, se vede cel mai bine din asta. Pentru că sportivii sunt oştenii unei ţări. Sau mercenarii ei.

Iar dacă lucrurile stau aşa, pe undeva mi se pare normal ca ei să şi fie plătiţi cum se cuvine. În toate timpurile, eroii şi-au avut partea lor de glorie şi de cinstire, aici nu încape îndoială. Am să merg însă mai departe cu raţionamentul şi am să spun că, din rândurile celor mai buni dintre luptători, se aleg ceea ce eu aş numi gladiatorii moderni ai superarenelor occidentale. Adică acei fotbalişti care sunt în stare să umple stadioane la fel de mari ca un oraş. Care aduc bani cluburilor, şi care sunt răsplătiţi pe măsură. Bunăoară, Chivu, ca să vorbesc despre un român. Am aflat, zilele trecute, că el câştigă, la Inter Milano, 5 milioane de euro pe sezon. N-am să-mi spun părerea, dacă mi se pare mult sau puţin, asta e treaba numai şi numai a celor care îl plătesc. Am să-mi spun însă punctul de vedere în privinţa altui lucru, şi, totuşi, dacă stau bine să mă gândesc, a aceluiaşi.

Am întâlnit, de nenumărate ori, sportivi care au încercat să-şi scuze nivelul la care jucau prin aceea că sunt plătiţi prost. Mai mult, am văzut oameni simpli, obişnuiţi, care erau perfect de acord cu explicaţiile lor. Eu, însă, cred că situaţia se prezintă altfel. Am făcut mult timp sport şi consider că ştiu despre ce vorbesc. Atunci când am intrat pe teren sau pe pista de atletism ori mi-am ocupat locul în faţa mesei de tenis, ultimul lucru la care m-am gândit au fost banii sau orice altă formă de răsplată materială. Am avut mereu altceva de dovedit adversarului: că sunt mai bun decât el. Că a fost vorba de orgoliu sau doar de mândrie, nici n-a mai contat. O spun fiindcă am trăit asta de zeci, poate de sute de ori, pe propria-mi piele. Iar dacă n-am putut să înving – şi, fireşte, n-am reuşit întotdeauna –, nici un miliard de euro n-ar fi fost în stare să mă ajute s-o fac.

Apoi, mai cred că şi Chivu, şi vecinul meu de 14 ani, care bate toată ziua mingea în curtea şcolii, joacă în primul rând de plăcere. Pentru că trebuie să se înţeleagă că, atunci când ţi-ai ales un drum puţin mai neobişnuit decât al celorlalţi oameni, unul pe care se urcă greu, e clar că ai făcut-o fiindcă îţi place. Şi mai sunt convins că Chivu, tot aşa cum joacă pe 5 milioane, ar juca şi pe 2 euro şi-o pungă de seminţe. Iar eu, de pildă, n-aş fi putut scrie mai bine acum dacă aş fi primit un milion pe articolul ăsta, dar nici mai prost, dacă nu mi s-ar da nimic. Mai ales că n-ar fi prima oară…