Dacă ar trebui să numesc lucrul de care mă tem cel mai tare, ar trebui să mă gândesc bine de tot înainte de a da un răspuns. De exemplu, mi-ar fi teamă să merg pe mare în aceeaşi măsură în care mă sperie zborul. Cred însă că totul porneşte doar de la gândirea mea întortocheată care mă chinuie în unele momente, puţine, ce-i drept, şi asta spre norocul meu, când nu prea am de lucru. Spun asta fiindcă fricile astea două mi se par cu atât mai de neînţeles cu cât înot foarte bine, iar în copilărie am locuit la etajul şapte al unui bloc turn şi uneori, bineînţeles, când nu mă vedeau ai mei, mă urcam cu fundul pe pervaz şi-mi mai şi bălăngăneam picioarele, aşa că, zic eu, răul de înălţime iese din discuţie. În plus, am mai zburat până acum, e drept, cu avioane uşoare şi cu elicopterul, dar pe distanţe scurte, şi pot să zic că chiar mi-a plăcut.
De unde, atunci, temerile astea? Cred că, dacă ar fi să simplific lucrurile, mi-e frică să nu mor înecat şi, pe de altă parte, să mă zdrobesc, neajutorat, de pământ. De vină e, mai mult ca sigur, şi vârsta, pentru că înainte nu-mi amintesc să mă fi îngrijorat nimic din ceea ce acum îmi dă fiori. Dacă ar fi să dezvolt un pic ideea, bănuiesc că totul a plecat de la două întâmplări cărora, atunci când s-au petrecut, nu le-am acordat absolut nicio importanţă.
Odată, m-am înecat cu o bomboană. Stăteam întins pe pat şi mă uitam la televizor, iar ea a luat-o pe calea greşită. M-am ridicat brusc în fund, mă sufocam, ochii mi-au ieşit din orbite, m-am înroşit tot şi, dacă nu era fiul meu prin preajmă să-mi care nişte pumni zdraveni în spinare, probabil că mi-aş fi dat duhul. Cred că atunci m-am îndrăgostit cu adevărat de aer.
Celălalt pocinog l-am păţit în uzină, în urmă cu o grămadă de ani, dar de aia tot mi-a rămas adânc întipărit în creier. Trebuia să schimb un bec din alea mari, lunguieţe, cu vapori de mercur, de pe un stâlp, eram într-o nacelă la vreo doişpe metri înălţime, când dintr-odată sistemul hidraulic al braţului care mă ridicase s-a făcut praf, iar eu m-am prăbuşit vreo cinci metri în gol, chiar dacă inima îmi rămăsese pe-acolo, pe lângă bec. Când am coborât, l-am mângâiat pe obraz şi i-am şoptit pământului cât de mult îl iubesc.
Aşa, frici, mai am eu, dar astea două sunt cele mai mari şi cred că acum înţelegeţi de ce. Îmi mai e teamă, de pildă, că noi, ca neam şi ţară, n-o să ne facem niciodată bine. Mă uit la bulgari, pe care, total greşit din punctul meu de vedere, îi considerăm mult sub noi, şi care nu le-au mărit lefurile de douăzeci de ori medicilor ca să nu mai plece în Occident, ci îi obligă să doftoricească, mi se pare că vreo trei ani, poporul, până îşi achită datoria faţă de oamenii pe spinarea cărora au învăţat carte, şi pe urmă pot să plece unde-or vedea cu ochii.
Mă mai uit şi spre Răsărit, şi mă gândesc cu groază că noi n-o să ne ridicăm niciodată nici măcar până la glezna Moldovei, acolo unde Maia Sandu face într-o oră mai mult decât au promis toţi marii bărbaţi ai României în treizeci de ani. Acolo, din câte văd eu, dreptatea nu se negociază, ci are preţ fix – puşcăria.
Şi ştiţi care e cea mai nouă teamă a mea? Că o să vină ziua în care o să se introducă VAR-ul pe terenurile de fotbal şi pe site-urile unor publicaţii online, care sunt atât de înrobite politic încât articolele lor stârnesc acelaşi dezgust ca un gol marcat dintr-un ofsaid de doi kilometri. Iar atunci CFR Cluj n-ar mai ieşi campioană, şi mulţi colegi de-ai mei ar ajunge muritori de foame.
Dar poate cel mai frică mi-e totuşi de ziua în care n-o să-mi mai fie frică. Atunci n-o să mai am nimic de pierdut.
Adrian CRÂNGANU