Nu mai ţin minte acum care lider sindical, oricum, unul gras ca o balenă, vorbea zilele trecute la televizor despre inechitatea – repet ce a spus el, fiindcă dacă ar fi fost după mine aş fi folosit cu totul alt cuvânt – din societatea românească, adică despre diferenţele monumentale dintre salariile bugetarilor şi ale prăpădiţilor, aşa, ca mine, care ne cocoşăm cu munca la privat. Chiar scriam la un articol, şi totuşi mi-am mutat privirea din locul cât o monedă de 50 de bani de deasupra calculatorului, care e un fel de dicţionar de perete în care-mi caut cuvintele atunci când sunt obosit şi mă lasă inspiraţia, şi m-am uitat la televizor, numai ca să văd câţi metri de osânză a mai pus pe burdihan faţă de ultima oară când îl văzusem, pe urmă am bâjbâit după telecomandă şi l-am stins. Dar, oricât am sfredelit după aceea cu privirea în locul acela din care câteodată mai izvorăsc ori măcar mai picură cuvintele, n-am fost în stare să mai adaug vreo literă la ce scrisesem până atunci.
Aşa că m-am lăsat pe spate în scaun, am închis ochii şi m-am învinovăţit fiindcă am fost slab atunci când am întors capul, cu toate că ştiam ce-o să urmeze. De fiecare dată e la fel, pentru că am eu ce am cu liderii de sindicat, şi cred că pe bună dreptate. Cu cei pe care i-am cunoscut m-am înţeles atâta timp cât i-am ajutat, adică am scris despre ei şi i-am lăudat în pagini întregi de ziar şi, de multe ori, în loc, să zicem, de 600 de muncitori câţi ieşeau în stradă în vremurile tulburi de-acum 25 de ani, fiindcă mă rugau ei, scriam 2.000. Credeam, pe-atunci, că Dumnezeu o să-nchidă ochii la minciuna mea nevinovată şi o să mă ierte, aşa cum am văzut că trece cu vederea şi casele de vacanţă pe care sindicaliştii şi le făceau pe munte sau magazinele pe care şi le deschideau în buricul târgului. Dar o să mă lămuresc eu în privinţa asta probabil la Judecata de Apoi. La cea de acum, nicio şansă.
O dată, o singură dată, când am avut şi eu nevoie de ei, s-au făcut că plouă. S-a întâmplat când un coleg mai revoluţionar a vrut să facă un sindicat la ziar. Eram 20 de oameni în redacţie şi niciunuia nu-i ajungeau banii de la plată la avans. Liderul de care vorbesc a venit să amuşineze cum stau lucrurile, s-a închis vreo două ore cu directorul şi, când a ieşit, râzând cu gura până la urechi, ne-a zis să stăm pe cururile noastre, fiindcă el nu se-ncurcă cu mâna de oameni care eram noi. Filiala lui sindicală reprezenta doar măreţul aparat administrativ din primării, prefectură şi consiliul judeţean, ori din spitalele şi şcolile judeţului. Atunci am înţeles pentru prima oară cât suntem de mici. De mici şi-ai nimănui.
Am deschis ochii şi dintr-odată privirea a străpuns parcă peretele din faţa mea, iar locul acela cât o monedă de 50 de bani s-a făcut un tunel, sau mai degrabă un ochean prin care m-am văzut pe mine acum vreo 35 de ani. Sunt îmbrăcat în salopetă, stau la o masă cu tăblia maro, din textolit, şi scriu de zor. Prietena mea e studentă şi, fiindcă eu dădeam oarecari semne că aş avea ceva înclinaţii literare, îi scriu referatul la Socialism ştiinţific. La un moment-dat mă opresc, ridic un deget şi le zic colegilor să facă linişte, fiindcă vreau să le citesc ceva fain. Şi, vreo cinci minute, le turui din carte despre etica şi echitatea socialistă. Când termin, mă întreabă de unde-am scos toate alea şi ce-am vrut de fapt să spun. Le explic că de aia avem noi, ăia care muncim, salarii mari, şi ăia de la birouri atât de mici, fiindcă aşa au hotărât Marx şi Engels că e corect. Unul se scarpină în nas, altul în cap şi câţiva în fund, dar toţi sunt de acord cu ce-am citit.
Gaura din perete se-nchide încet, încet, şi din locul cât o monedă de 50 de bani începe să picure: inechitate = ticăloşie, nemernicie, porcărie etc.
Adrian CRÂNGANU