În fiecare zi, o fată cu vreo patru ani mai mare decât majoritatea dintre noi trecea pe aleea din faţa blocului nostru, care tăia exact în două terenul pe care jucam fotbal. În momentele alea se lăsa liniştea, toţi înlemneam în clipa în care o vedeam, iar ea mergea, maiestuoasă şi întotdeauna îngrijit îmbrăcată, prin mijlocul nostru. Acum cred că o şi priveam cu gurile căscate, într-atât de frumoasă ni se părea. Apoi, cel mai prost dintre noi, mereu acelaşi, se prefăcea că trage cu mingea în ea, dar făptura divină din faţa noastră nici măcar nu clipea. Îşi continua drumul netulburată, de parcă ar fi călcat pe nori. Şi mai era ceva. Domnişorica era fata secretarei directorului şcolii la care învăţam toţi şi muream de frică să nu ne pârască la mamă-sa, iar asta la tartorul cel mare, şi el să ne scadă nota la purtare şi să rămânem repetenţi. Cu babele care croşetau de dimineaţa până seara cam în locul unde ar fi trebuit să fie băncile de rezerve dacă am fi avut aşa ceva şi care ne făceau viciaţi până-n măduva oaselor de fotbal, cuvânt care nu ştiam, ce înseamnă, dar care în gurile lor ştirbe suna ca o boală rea, o scoteam la capăt. Cu domnişoara era, însă, altceva. Când spun asta, chiar vorbesc serios. Şi azi, după 50 de ani, doamna e la fel de frumoasă şi distinsă, iar părul alb în întregime e aura cu care o înconjuram noi pe vremea când visam să ne-arunce măcar o privire, dacă nu altceva.
Mulţi ani, pe urmă, cel puţin pentru mine, frumuseţea a rămas acolo unde-i era locul, printre alte însuşiri care făceau să-mi placă de cineva, dar niciodată n-am făcut din ea un capăt de ţară. Totul a fost bine şi frumos până imediat după 1990, când femeile au început să se aranjeze şi să conducă. Erau directoare la vreo sifonărie ori un chioşc de langoşi ai căror patroni îmbogăţiţi peste noapte cu tone de bani mărunţi erau nebuni după fete tinere. Apoi, boala s-a extins şi la firme mai mari. De data asta, nu mai era vorba de afacerişti cu buzunarele lungite până la genunchi sub greutatea monedelor, ci de grăsani libidinoşi, în costume lucitoare şi cu pantofi şpiţaţi şi întorşi în sus, ca nişte şalupe.
Nu ştiu câţi ani să fi ţinut moda asta, oricum, destui, până când a început ceea ce eu am numit cultura trupului şi a prostiei. Să mă explic. Ca orice om, mă uit şi eu la televizor, dar rar, tot mai rar cu fiecare zi care trece, pe canalele româneşti. Pur şi simplu consider că nu am ce să văd acolo. Politica îmi face lehamite, iar aşa-zisele concursuri mă fac să mut canalul, încât am ajuns chiar să-mi pun problema dacă sunt normal la cap din moment ce nu-mi place ceva la care milioane de români se uită cu gura căscată. Dar, cum ziceam, în puţinul ăla la care mă uit, văd tot felul de fufe cu buzele ca roţile de tractor, cu ţâţe cât dirijabilele şi cu funduri care te fac să te gândeşti că şi-au îndesat un BMW în chiloţi. În rest, nimic. Absolut nimic.
Şi cum despre subiectul ăsta cam atât am avut de spus, profit de ocazie că mi-a mai rămas puţin spaţiu şi o să încerc să le răspund celor care m-au întrebat de unde-mi iau ideile şi în cât timp scriu un editorial. Ideile, nu ştiu, îmi vin de la sine şi atâta tot. Dacă e vorba despre timp, îmi vine în minte o întâmplare în care o femeie s-a întâlnit cu Picasso într-un parc şi l-a rugat să-i facă un portret. Artistul i l-a făcut şi i-a cerut 500 de dolari. Femeia, nervoasă, l-a întrebat de ce, când a lucrat la el doar cinci minute. Picasso i-a spus că i-au trebuit 45 de ani ca să-l facă. Aşa că mie îmi ia, în fiecare săptămână, cam 30 de ani. Iar fetei aceleia, doamnă acum, pe care am văzut-o săptămâna trecută, i-au trebuit 50 de ani ca să rămână la fel de frumoasă.
Adrian CRÂNGANU