De-a lungul celor peste 50 de ani de când mă preocupă destinul semenilor, cred că cele mai multe articole le-am scris despre o personalitate care azi se cuvine felicitată la a optzeci şi cincea aniversare a naşterii sale. Este vorba despre doctorul veterinar Mihai Vintilă, cunoscut ca fiind cel mai important pictor naiv al Banatului, dar, cum spaţiul nu ne permite să detaliem meritele care îl situează în vârful acestor artişti, mă voi rezuma în a-l prezenta doar succint.
S-a născut în 10 martie 1932, la Caransebeş, fiind mezinul familiei unui subofiţer, veteran de război, şi fratele scriitorului Petru Vintilă. Studiile primare şi gimnaziale le face în oraşul natal, absolvă Şcoala Medie Tehnică Veterinară în Timişoara şi, în 1959, Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. A fost medic veterinar în mai multe localități rurale din Caraș-Severin și în Reșița. Aici, unde trăieşte şi în prezent, a înfiinţat Fundaţia Artiştilor Plastici Naivi „Vintilă – Arplana”, care a funcţionat şi ca un cenaclu de artă plastică, adunând mulţi artişti valoroşi. A întemeiat în judeţul Caraş-Severin o adevărată şcoală de pictură naivă. A editat peste 20 de numere din Revista Artei Naive.
Deşi desenul l-a pasionat din copilărie, şi-a descoperit târziu vocaţia picturii şi, ca atare, prima expoziţie a vernisat-o la împlinirea vârstei de 47 de ani. În anii care au urmat a fost extrem de prolific, reuşind să participe cu lucrări la peste 300 de expoziţii personale sau de grup, în ţară şi în străinătate. A participat cu lucrări la numeroase saloane, expoziţii şi festivaluri de artă naivă, fiind încununat de fiecare dată cu premii şi distincţii. A organizat 29 de tabere de pictură în diverse locaţii din Caraş-Severin, prilej de dezbateri cu artişti din întreaga ţară.
A debutat în publicistică în 1996 şi de atunci i-au mai apărut 13 cărţi în care se referă cu predilecţie la pictura naivă pe care o promovează, precum şi la momente memorialistice legate de acest subiect. Dintre acestea, amintesc doar Dicţionarul artei naive din România, Editura Timpul, Reşiţa, 2001, lucrare singulară în ţară, cel puţin până la data apariţiei. A donat Muzeului Regimentului de Graniţă din Caransebeş, oraşul său natal, 47 dintre lucrările sale și, prin aceeași generozitate a sa, în 2014 Muzeul Banatului Montan din Reşiţa a devenit mai bogat cu 40 de piese din colecţia Fundaţiei „Vintilă – Arplana”. Pentru meritele sale a fost distins cu numeroase diplome: Cetăţean de Onoare al oraşului Caransebeş (2005); Senior al Culturii Caraş-Severinene (2011); Diploma de Excelenţă a Romvac; Diploma de Excelenţă a Medicilor Veterinari din România; Cetăţean de Onoare al Judeţului Caraş-Severin (2016).
În ceea ce priveşte cea de a treisprezecea sa carte, Dincolo de opt decenii, Editura Studis, Iaşi, 2016, în cea mai mare parte este un omagiu dedicat mai ales pictorului naiv Mihai Vintilă, de către reputaţi critici din ţară şi străinătate, dar şi de oameni de cultură apropiaţi, dintre care câţiva – dr. Romeo Dumitrescu, Gen. Adrian Marinescu şi subsemnatul – i-am fost alături atunci când l-am sărbătorit la două manifestări recente. Dintre criticii de talie naţională, am să amintesc doar trei, din păcate cu toţii plecaţi dintre noi: Liviu Tudor Samuilă, Vasile Savonea şi Valentin Stănescu.
Cum nu am uneltele unui critic de artă, l-am rugat pe Adrian Stepan să ne împărtăşească câteva din impresiile sale despre pictura celui care îi este prieten din tinereţe: „Pictura lui Mihai Vintilă este una deosebită, nu numai pentru că se bucură de toate dezlegările naivităţii, este deosebită pentru că fiecare lucrare clocoteşte de viaţă şi bucurie. Niciuna din pânzele lui nu se încheie într-o notă tristă, nu-ţi lasă gustul amar al neîmplinirii, or asemenea realizări nu sunt de ici de acolo şi, dacă este să le devoalăm sorgintea, trebuie să recunoaştem că pictorul şi-a transformat propria mare durere, care l-a îngenuncheat la pierderea fiicei, într-un câmp energetic purtător de flori de cireş, care se află undeva în umbra fiecărui tablou al său. Cât de mare a fost durerea de s-a putut preface în dor de bucurie pentru toţi cei care-i privesc lucrările, lucrări care, între noi fie vorba, pot constitui o adevărată terapie împotriva deznădejdii! Şi ar mai fi ceva, şi anume copilăria, această zonă fermecată în viaţa fiecăruia dintre noi, care este prezentă în fiecare dintre lucrările lui. Important e faptul că atunci când în tablou nu apar copii, ne dăm seama că tabloul poate fi citit numai privindu-l cu ochi de copil, atunci făcându-se înţeles întreg mesajul pe care l-a înghesuit pictorul pe bucata de pânză căreia i-a fost sortit să devină tablou. Mihai Vintilă este inimitabil pentru că nimeni nu este capabil să reproducă chimia care i-a dat lui puterea să se autodepăşească. Este într-adevăr omul care merită consideraţia celor din juru-i, îndeosebi a celor care nu se opresc doar la listele de preţuri şi orarele ghişeelor”.
Este greu să exprimi în puţine cuvinte recunoştinţa pe care i-o datorăm, pentru frumosul din tablourile sale, care ne-au făcut să împărtăşim cu el bucuruia de a fi împreună. În ceea ce mă priveşte pe mine, nu numai tablourile sale m-au îmbogăţit sufleteşte, ci şi prietenia cu omul Mişu Vintilă. Închei după străbunul obicei, când toate sunt cuprinse în urarea „La mulţi ani cu sănătate!”, şi adaug: Spor în înfrumuseţarea pânzelor pe care le aşteptăm în continuare!
Titus CRIŞCIU
