Despre celebrul milionar Nick Rădoi, care locuieşte în Statele Unite ale Americii, la Los Angeles, am scris pe larg, în cursul anului trecut, pentru că povestea vieţii sale este deosebit de interesantă. Născut la Caransebeş, în urmă cu 55 de ani, în urma persecuţiilor politice la care a fost supus tatăl său de către regimul comunist, a părăsit ţara în 1980, plecând în Italia. Nu a stat mult în Peninsulă, familia hotărând să emigreze în SUA. Ajuns la New York, tânărul Nick Rădoi a prestat diferite munci, până când s-a decis să-şi deschidă propria afacere, înfiinţând o firmă de transporturi auto, ducând marfă cu 200 de camioane din California la New York.

Pentru că în aceste zile el se află din nou în România, unde se toarnă un film – „Spovedania” – în al cărui subiect este inclusă şi viaţa milionarului, şi, mai mult, pentru că la mijlocul lunii a trecut, preţ de câteva ore, şi prin Caransebeş, am profitat de ocazie pentru a-i lua un interviu.

– Sunteţi, pentru puţin timp, ce-i drept, oaspetele acestei zone, pentru că am înţeles că nu v-aţi oprit doar la Caransebeş.

– Într-adevăr, am fost la Băuţar, unde am un verişor, Vali, care are o firmă de construcţii în Oţelu Roşu. El m-a aşteptat cu o zi înainte, a tăiat pentru asta un porc, a făcut pomana porcului, a făcut sarmale, varză cu carne, caltaboşi şi tot felul de mezeluri… A stat cel puţin o zi şi jumătate cu doi oameni lângă el, ca să pregătească porcul pentru vizita mea. Timpul meu a fost însă foarte limitat, nu mai mult decât câteva ore, dar ne-am bucurat împreună de acel scurt răstimp. Am fost cu adevărat emoţionat în faţa gestului său, pentru că a muncit enorm pentru o vizită de doar două ceasuri.

– În Caransebeş nu aţi stat deloc?

– Ba da, am trecut şi pe acolo, am vizitat casa de pe Str. Partizanilor, în care am locuit 19 ani. M-am întâlnit cu un vecin căruia nu-i venea să creadă că eu sunt bărbatul din faţa lui, el mă ştia doar copil. M-am plimbat puţin prin oraş, am fost pe la patru chioşcuri, să caut langoşi, pentru că le-am promis prietenilor mei că-i voi servi cu cei mai buni langoşi care există pe pământ, dar i-am dezamăgit, pentru că toate erau închise. Abia apoi am înţeles de ce, fiindcă, tot plimbându-ne, am ajuns şi pe malul Timişului, unde se ţineau Serbările Cetăţii. Aici, o mulţime de oameni au făcut poze cu mine, în momentul în care m-au recunoscut. Am rămas surprins de câtă lume a dorit să aibă o amintire cu mine. Din păcate, nici aici n-am putut să zăbovesc atât cât mi-aş fi dorit.

– Aveţi foarte mulţi bani, dar foarte puţin timp liber.

– E adevărat. Trebuie să ajung urgent la Bucureşti, pentru că sunt invitat la ziua lui Laurenţiu Reghecampf, soţul Anamariei Prodan.

– Să nu-mi spuneţi că v-aţi apucat să investiţi în fotbal!

-Nu, nu despre asta e vorba. Eu o cunosc foarte bine pe Anamaria Prodan, ei locuiesc în Las Vegas, unde am şi eu o proprietate, ne întâlnim des, sunt doar prietenii mei şi nimic altceva.

– Ce vă aduce din nou în România, domnule Nick Rădoi?

– Am venit în ţară pentru a face un film, se numește „Spovedania”, am fost rugat timp de un an să accept această propunere. Este vorba, în acest film, şi un pic despre viaţa mea. Filmările încep de mâine (20 septembrie – n.r.) şi se vor încheia luna viitoare. Este cea mai lungă vacanţă pe care o petrec în România din 1980, anul în care am plecat de aici, până acum. Întotdeauna când am venit în ţară am stat o săptămână şi jumătate, maximum două.

– Domnule Rădoi, de o bucată de vreme numele dv. apare relativ des în presa tabloidă, fiind asociat cu tot felul de can-can-uri. E oarecum paradoxal, având în vedere faptul că, totuşi, conduceţi o afacere de milioane de dolari, ceea ce implică, printre altele, şi seriozitate. Întrebare: cum e în realitate Nick Rădoi?

– Adevăratul Nick Rădoi a ajuns cu avionul la Timişoara și s-a dus la biserică. Sunt un om religios, care a fost crescut în sânul unei familii de creştini. Nu eu am început aceste can-can-uri. Nu demult, am fost rugat să fac tot felul de declaraţii cu care, iniţial, nu am fost de acord. Apoi mi-am zis că, dacă pot, e bine să ofer sfaturi altora, să-i încurajez, să le dau încredere şi putere să meargă mai departe. Multă lume a pornit-o de la zero, iar eu asta am încercat să fac, să le dau curaj să meargă înainte, chiar dacă e greu. Dacă te opreşti şi cedezi, nu ajungi nicăieri, trebuie să fii mereu pozitiv. Doar aşa ajungi departe. Asta a fost metoda mea, de aceea am încercat mereu să-i ajut pe alţii, şi de aici au început can-can-urile. Dacă mă aşez la masă cu o domnişoară, deja are o relaţie cu mine, dar eu cred că nicio fată nu ar putea să spună ceva rău despre mine. Eu respect oamenii, aşa am fost învăţat, ajut lumea şi nu m-am comportat niciodată urât cu cineva. În plus, toate can-can-urile au apărut de puţină vreme, de doi-trei ani, iar eu sunt un om liber, nu sunt căsătorit. Eu am trăit o viaţă întreagă altfel, nimeni nu vrea să vorbească despre ea, viaţa mea nu înseamnă doar aceşti ultimi doi-trei ani. Chiar dacă am bani, asta nu înseamnă că mă pot opri din muncă, pentru că dacă m-aş opri, s-ar termina totul. Nu poţi să stai, să iei din sac şi să nu pui nimic la loc. Bani mai mulţi înseamnă mai multă muncă şi mai multe responsabilităţi. Trebuie să mergi mereu înainte.

– Spuneţi-mi, domnule Nick Rădoi, cum se vede România din Statele Unite?

– Se vede ca o ţară care încă nu a ajuns să înţeleagă ce e libertatea, o ţară care încă învaţă de la oamenii care se bucură de această libertate de o veşnicie, aşa cum este cazul Americii, un stat care poate învăţa multă lume cum să trăiască şi mai ales cum să se comporte civilizat, fiindcă aici sunt mulţi oameni care nu ştiu să se respecte între ei, nu ştiu să spună un simplu şi elementar „mulţumesc!”. Eu, de exemplu, respect pe oricine şi îi mulţumesc de o mie de ori dacă mă ajută cu ceva. Aici, viaţa e un pic diferită, dacă cineva are bani îi consideră pe ceilalţi nişte nimeni.

– Dar Caransebeşul de la Los Angeles, cum se vede?

– Caransebeşul e oraşul meu natal, pe care îl iubesc. Atunci când am venit aici, le-am spus prietenilor mei: „E OK, aţi fost în Bucureşti, aţi fost în Timişoara, dar uitaţi-vă bine la orăşelul ăsta micuţ, cât de frumos e!”. Eu l-am văzut şi îl văd aşa, alţii, în schimb, nu. Îl văd micuţ, dar pentru mine rămâne oraşul natal, la fel de important ca şi casa în care am locuit 19 ani şi care, acum, cu lacătul pe poartă, felul în care arată e o dezamăgire pentru mine… Dar, chiar şi aşa, ea rămâne „The best”. Aşa e şi Caransebeşul, „The best” şi cel mai important oraş din viaţa mea…

Adrian CRÂNGANU