Printre sutele, sau mai degrabă miile de amintiri pe care le-am strâns, cu grijă sau fără voia mea, în atâţia amar de ani, îşi fac veacul şi câteva legate de vreme. Îmi place să cred că am o memorie bună, care, poate fără să-şi dea seama, aruncă lucrurile de care ştie că n-are nevoie şi le păstrează doar pe cele care-i folosesc.

Acum, de pildă, se deschide ca o carte şi mie nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât s-o răsfoiesc. Şi mă văd în ea, dintr-odată copil, în faţa blocului, cu ochii pe cer, ca să-mi dau seama dacă pot să mă duc la ştrand sau nu în ziua aia, şi aud parcă aievea vocea groasă a unui vecin mai bătrân, în maieu cu burtă şi alb ca brânza, cu o scobitoare în colţul gurii, care-mi spune că dacă la radio a anunţat că o să ploaie pot să merg liniştit la scaldă. Mai grav era dacă anunţau că vremea o să fie frumoasă, că atunci sută la sută o să vină ploaia, mai zicea el şi râdea, iar eu mă miram întotdeauna cum poate să facă asta fără să-nghită scobitoarea şi să se înece cu ea. Pe urmă privea şi el în sus, clătina din cap, ridica din umeri şi nu mă mai băga în seamă.

Aşa era peatunci. Toată lumea, şi aici intrau şi mama şi tata, şi chiar eu, fiindcă, tot auzindu-i pe ei şi uitându-mă la televizor la hărţile alea sinoptice ca mâţa-n calendar, ajunsesem să cred asta, aşadar toată suflarea din jurul blocului sau pe care o cunoşteam eu era convinsă că meteorologii nu-şi câştigă nici măcar apa pe care-o beau prin staţiile în care taie, cât e ziulica de lungă, frunze la câini.

Mai dau câteva pagini, sar peste nişte amintiri care nu prea au legătură cu vremea, şi mă văd în Armată. Ţin minte foarte bine că, într-o seară, ne puseseră să stropim din belşug grădina de zarzavat, fiindcă numai ce se anunţase la televizor că vine seceta, noi am executat ordinul, iar după numai câteva ore, puţin după miezul nopţii, a dat o ploaie cu spume, s-a rupt cerul, şi noi, vreo cinci soldaţi duşi un pic cu pluta, am ieşit în curte goi-puşcă, doar cu un săpun în mână, şi ne-am spălat de mama focului, ţopăind ca nişte draci în beznă, cu toate că abia mai puteam să respirăm sub biciul ploii care coborâse, parcă, iadul pe pământ.

Iarna care a urmat a fost cea mai cumplită din viaţa mea. În fiecare seară ascultam buletinul meteo de la ştiri şi ne rugam fierbinte să anunţe pentru a doua zi sub minus 15 grade, ca să nu mai ieşim la instrucţie. Ofiţerul de serviciu nota cu sfinţenie, mare, cu creta, pe o tablă cât toate zilele, prostiile pe care le debitau meteorologii şi după ele se lua tot batalionul, dimineaţa. Puteau să fie minus 24 de grade, şi am prins săptămâni în şir gerul ăla năprasnic, fiindcă, dacă la meteo anunţaseră minus 14, trebuia să ieşim în poligon. Ne îngheţa apa în nas după nici cinci secunde, iar când palma se lipea de încărcătorul mitralierei, simţeam răceala aceea ca pe cea mai înfiorătoare arsură, care ne străpungea până în măduva oaselor, iar lacrimile ni se făceau cristale pe obraji.

Pe ultima pagină a cărţii văd parcă furtuna de la mijlocul lunii şi maşina strivită de poarta de la intrarea în Timişoara. Îmi trec prin faţa ochilor vecinul cu scobitoarea în gură, hărţile sinoptice la care mă uitam ca viţelul la poarta nouă, duşul torenţial din anii când nu-mi era ruşine să ies noaptea gol-puşcă într-o curte, şi gerurile aiuritoare îndurate la Sighetu Marmaţiei. Şi, din străfundurile memoriei, îşi face loc amintirea unei legende pe care am auzit-o demult, în care se zicea că în Anglia medievală meteorologilor care greşeau vremea li se tăia capul.

Închid cartea şi mă gândesc că eu n-aş merge, totuşi, până acolo. I-aş muta doar de la Stat, la privat. Ceea ce, şi pentru ei, şi pentru cei mai mulţi dintre bugetari, ar însemna cam acelaşi lucru.

Adrian CRÂNGANU