Nici măcar de proşti nu mi-a fost urât în viaţă cum mi-a fost şi încă îmi e de lingăi. În ani, am întâlnit mulţi oameni cu minte puţină, dar dacă au avut bun-simţ i-am iertat şi uneori i-am ţinut lângă mine. Pe proştii fuduli i-am ocolit şi cu proştii proşti m-am războit. Dar pe lingăi i-am dispreţuit din tot sufletul şi nu m-am ferit niciodată să le-o arăt. Mă gândesc că şi ei mă urau, dar de-aia nu mai puteam eu!
Chiar şi aşa, cu toată scârba pe care mi-o provocau, i-am studiat pe lingăi, fiindcă m-a fascinat hidoşenia lor, la fel cum, dacă aş fi fost biolog, să zicem, aş fi studiat un limbric sau un vierme care se naşte din carne moartă şi putrezită şi care, mai apoi, se transformă într-o muscă mare şi verde, cu nimic mai frumoasă decât larva. Un exemplu îmi stăruie în minte, chiar şi după atâţia şi-atâţia ani, şi probabil că n-am să-l pot uita niciodată, oricât de mult mi-aş dori asta. Eram tânăr şi nu tocmai ceea ce se înţelegea pe vremea aceea prin un stâlp de bază al societăţii, fiindcă nu credeam în comunism mai mult decât cred acum în capitalism, în capitalismul românesc. Nu credeam, adică, absolut deloc. Îmi imaginam că, atunci când am să mor, la cap, în loc de cruce, au să-mi pună o stea roşie aşezată pe un trunchi de piramidă, cum văzusem la câţiva comunişti bătrâni care dăduseră ortul popii, iar mie nu-mi convenea deloc asta. Nu pentru că aş fi crezut foarte tare în Dumnezeu, ci fiindcă nu vedeam ieşirea dintr-o orânduire putredă, coruptă şi mincinoasă, dar nici să mă consolez cu ideea că am să trăiesc toată viaţa în comunism nu puteam. Şi-atunci am început să mă revolt – prosteşte, aş zice azi – de unul singur şi să fac pe nebunul în faţa a orice avea legătură cu ordinea şi ierarhia. Exact în perioada în care bombăneam mai tare şi dădeam cu lucrurile de pământ, s-a găsit să mă pună la punct un coleg de-o vârstă cu mine, dar care, dintr-odată, devenise mare utecist. Făcuse şase luni de „Ştefan Gheorghiu” şi se întorsese de-acolo mult mai prost decât plecase, dar şi secretar UTC pe secţie. N-a lipsit mult să-i trag un pumn în nas, aşa că pe mine m-a lăsat imediat în pace, însă cu ceilalţi colegi se făcuse al dracului de n-avea pereche. Îi pâra, îi ameninţa şi se răzbuna pe ei, sancţionându-i. Când însă venea vreun şef prin atelier, Mircea se aşternea preş în faţa lui şi se gudura pe lângă el ca un căţeluş tembel care făcea tot felul de giumbuşlucuri ca să-şi mulţumească stăpânul. De cum pleca tovarăşul, Mircea se transforma în dulău. Şi a lătrat aşa până în ’89, când s-a făcut bişniţar şi a adunat averi. Pe urmă a plecat, cred, prin Germania, fiindcă începuse să-l dea capitalismul afară din casă. Iar acum nu ştiu pe unde mai chelălăie Mircea-l meu.
Cum de mi-am amintit toate astea? Simplu. Din discuţiile cu oamenii şi din ce-am văzut în ultimul timp la televizor. Nu ştiu de ce, probabil pentru că faţa mea le îndeamnă la destăinuiri, dar, din zece vânzătoare sau patroane de magazin, nouă mi se plâng că ori îşi pun ştreangul de gât, ori închid prăvălia şi-şi iau lumea-n cap din cauza ANAF-ului. Zic ele – şi chiar le cred pe cuvânt – că n-ai cum să ţii socoteala exactă la bani, oricât ai fi de deştept sau de specialist în comerţ. Pur şi simplu nu se poate.
Şi-n vremea asta, ANAF-ul dă din colţ în colţ când vine vorba de marii evazionişti, la care nu mai e cazul de o fraudă de 30 de bani, ci 30 de milioane de euro. Asta am văzut-o la televizor. În clipa aia, în faţa ochilor mi-a răsărit imaginea lui Mircea-l meu, cel care în loc de coloană vertebrală nu avea nici măcar gelatină, ci un fel de mucozitate care cel mult îl lăsa să se târască la picioarele şefilor. Şi doar rareori să facă giumbuşlucuri, ca un căţeluş tembel care vrea să-şi mulţumească stăpânul.
Adrian CRÂNGANU
