Fără îndoială, am fost întotdeauna, şi încă sunt, un om norocos. Găsesc bani, şi nu puţini, pe te miri unde, exact atunci când vântul îmi bate mai tare prin buzunare. Găsesc ceva de care să mă sprijin tocmai atunci când vieţii îi vine chef să-mi pună vreo piedică. Dar mai ales găsesc oameni care să-mi deschidă o uşă fix în clipa în care unii îmi trântesc alta în nas. Acum, de pildă, îmi făceam probleme cu subiectul articolului pe care urma să-l scriu. Pe de-o parte, îmi stătea pe vârful limbii să vorbesc despre mizeria de salariu minim pe economie şi despre vrajba care o să se işte între bugetarii care au mai primit nişte firimituri, şi cei de la privat, care, la strung, la lopată, la volan, mai fac, cu chiu, cu vai, ţara asta să se târască. Tot aşa de tare mă mânca însă şi palma să scriu despre România în cătuşe, despre arestările care nu se mai termină şi care mă duc cu gândul la ce am citit odată despre perioada anilor ’50, când primii comunişti, cei mai rudimentari şi mai răi din clasa care începea atunci să prindă contur, îi întemniţau una-două pe chiaburi şi pe intelectuali, adică pe oricine care avea un leu mai mult în buzunar şi-un gram de minte în plus faţă de ei. Pentru că nu o dată mi-am zis că o clasă politică aflată într-o stare de putrefacţie atât de avansată ca a noastră cred că nici în Congo nu găseşti. Mirosim atât de tare a hoit, încât toate capitalele europene îşi duc mâna la nas când vântul bate dinspre noi.

La un moment-dat înclinam spre subiectul cu arestările pe bandă rulantă, fiindcă am avut impresia că judecătorii trimiteau în arest la domiciliu chiar mai mulţi tâlhari decât voiau procurorii după gratii. Şi tocmai când mergeam pe stradă, adâncit în gânduri şi căutând pentru fiecare dintre cazuri fraza cu care să încep articolul, am avut norocul, dacă se poate spune aşa, să mă întâlnesc cu cineva care, fără vreo legătură cu frământările mele, să aducă vorba despre derbedeul care a luat şase ani de puşcărie fiindcă a atacat-o într-o seară pe vecina lui, când scosese trei milioane de la bancomat, i-a tras una în scăfârlie şi a luat-o la sănătoasa cu banii. Bineînţeles că-mi aminteam. M-a întrebat ce părere am, fiindcă, la urma-urmei, femeia aceea, vecina lui, s-a ales mai degrabă cu o sperietură decât cu capul spart, iar banii nu erau cine ştie ce mare avere. Voia să ştie dacă mi se părea corect. I-am spus că şi da, şi nu. La fel considera şi el.

Abia pe drum, la câteva minute după ce m-am despărţit de cunoştinţa asta a mea, mi-a trecut prin cap că, de fapt, amândoi ne gândiserăm la acelaşi lucru. Iar mie nu-mi dădea pace ideea că trei personaje de tot râsul au furat o sută treizeci şi ceva de milioane de euro şi fuseseră lăsate de judecători să plece nestingherite acasă, la vilele pe care n-aveau cum să le facă cu capul, fiindcă orice se putea spune despre ele, numai că sunt deştepte, nu. Şi mă gândeam la vorbele unui procuror care zicea că din banii şterpeliţi de bufonii ăia s-ar fi putut plăti alocaţiile copiilor din România timp de un an. Cei care ar fi trebuit, însă, să vegheze la împărţirea dreptăţii probabil că stăteau mai prost cu matematica.

Şi brusc mi-am amintit una dintre puţinele expresii pe care le-am învăţat în clasa a opta, singura în care am făcut latină: „Sed quis custodiet ipsos custodies?”. Sunt cuvinte din „Satirele” lui Juvenal şi înseamnă Dar cine-i păzeşte pe paznici? Eu unul habar n-am, dar ştiu sigur că în niciun caz capitalele europene. Ele-şi duc mâna la nas când vântul bate dinspre noi. Puţim, deja, îngrozitor a hoit…

Adrian CRÂNGANU