Cu câteva sute de metri înainte de a intra în centrul de comună Zăvoi, cum vii dinspre Oţelu Roşu, la dreapta se face un drum care duce la Măru. Am auzit că acolo, în mijlocul frumuseţii neîmblânzite a poalelor de munţi, sălăşluieşte Moara lui Todi, despre care s-a tot povestit, s-a scris şi s-au făcut filme documentare încă de pe timpul regimului trecut. Despre cazanul de ţuică din vecinătate nu s-a suflat o vorbă, fiindcă pe atunci nu era voie să ai aşa ceva. Acum, orice e voie.
În stânga drumului spre Măru, o formă stranie, pe care am mai fotografiat-o o dată, mai demult, şi pe care am botezat-o „Vezuviul din Zăvoi”, pentru că arăta de parcă din vârful ei ar fi curs cândva râuri de lavă, acum încremenite, a crescut cu câţiva metri, iar misterul i s-a risipit, dând la iveală zgura de sub carapacea cenuşiu-verzuie. Mai mergem o vreme şi din dreapta, din tufişuri, răsare o bornă din beton pe care, în loc să citim „Măru – 1 km”, vedem că cineva a scris cu litere de tipar „TE AMO”, şi-mi aduc aminte că şi pe ea am mai fotografiat-o odată cu „Vezuviul din Zăvoi” şi i-am zis, în gând, „Kilometrul zero al iubirii”.
Urmez indicaţiile pe care mi le-a dat la plecare primarul Doru Cîrdei şi, din faţa Căminului cultural, facem dreapta, ca să ajungem la casa cu numărul 150, care e pe partea stângă. Ne-a însoţit şi un ghid de ocazie, Birlic, poet local şi mare amator de literatură bună, cum singur s-a prezentat, şi ajungem în dreptul unei clădiri din peretele căreia ieşea ciutura cazanului de răchie, pe care răsuflarea iernii a îngheţat în mii de ţurţuri minusculi.
Pe Todi, cel care dă numele morii, îl cheamă de fapt Todor Simendron, are exact 79 de ani şi 8 luni, s-a născut chiar la Măru şi e încă un bărbat verde, poate şi fiindcă 36 de ani a fost pădurar. Ne povesteşte că înainte a mai avut o moară, care între timp s-a ruinat, iar pe aceasta a cumpărat-o imediat după 1990, chiar dacă ea e veche de peste 200 de ani, de pe vremea Imperiului Austro-Ungar.
„Înainte de Revoluţie, aici, în sat, au fost 14 mori, iar acum asta e singura care a mai rămas în zonă. Oamenii au în ziua de azi cioclodare la curent, cu care macină pentru animale, lucruri care înainte se făceau la moară. Eu, acum, macin numai porumb, uneori şi grâu, dar din acela neselectat. Eu am renovat moara, pe care am cumpărat-o în paragină, şi m-am ocupat de ea în primii cinci ani, după care a continuat fata mea, Măriţa, pe care după căsătorie o cheamă Lupu, fiindcă eu şi soţia ne-am mutat la Poiana Mărului, unde avem o pensiune. Eu cobor doar la deranjamente, când se întâmplă ceva cu moara. Lumea vine să macine, nu multă, dar vine, pentru că nu au toţi mori şi aduc să macine şi pentru animale, dar şi să facă făină pentru mămăligă. Într-un fel se sparge porumbul la ciocănele, şi în alt fel prin frecare, când miezul bobului rămâne galben şi gustos”, ne-a spus bătrânul Todi.
Apoi ne face o demonstraţie. Apa vine din râul Bistra, pe un canal lung de vreo 500 de metri. Ajuns în dreptul clădirii, şuvoiul se desparte în două, un braţ în stânga, spre „jgheabul sterp”, iar când acesta este blocat, cealaltă parte se strecoară, printre gratiile unui grilaj, pe sub moară, unde în cădere se izbeşte de o ciutură cu pale aşezată orizontal, axul acesteia punând în mişcare, deasupra, piatra de moară mai moale, care se roteşte.
Sincer, am fost puţin dezamăgit. Jos, sub picioarele noastre, în încăperea întunecoasă de sub casă, angrenajele puse în mişcare de şuvoiul de apă freamătă şi scârţâie, însă sus, unde mă aşteptam ca zgomotul să fie mult mai mare, iar piesele morii să se hurducăie, ba chiar unele să sară de la locul lor, zumzetul era totuşi calm, aproape ca un tors de pisică. Iar atunci când boabele au început să se sfărâme sub ochii mei, mi-am trecut degetele prin ploaia de mălai, răsfirând pulberea de aur a porumbului.
„Moara are două pietre rotunde. Cea de jos e mai tare, e din granit, iar astalaltă, de deasupra, e mai moale… E şi un proverb vechi, două pietre tari nu fac făină bună, şi aşa şi e. Piatra de deasupra e adusă demult, de la Petroşniţa, cu trenul şi cu căruţa. Acum s-a mai îngustat, că s-a tocit, şi foştii proprietari au încărcat-o cu ciment, ca să fie mai grea şi să poată sparge bobul. Nu ştiu unde o să găsesc una nouă, eu am tot căutat şi am văzut pietre din astea pe lângă drum, dar nu bat cu circumferinţa noastră de aici”, mai povesteşte Todor Simendron.
Despre cazan, bătrânul recunoaşte că el există în gospodărie din bătrâni, dar nu era la vedere pe timpul comuniştilor, fiindcă nu era legal. Capacitatea lui e de 220 de litri, adică maximă. „Îl punem în mişcare cam după luna august, dar nu funcţionează permanent, merge «pe bucăţi», fiindcă la Măru mai sunt încă vreo şase cazane. Dar, de trei ani, n-am făcut prună deloc, că n-au fost fructe, iar acum doi ani am făcut doar din măr ceva. Anul trecut nici mere n-am avut, nici măcar de mâncat. În anii buni, însă, fac numai pentru mine 50 de cazane, de mere şi de prună la un loc, dacă rodeşte”.
Tot sporovăind cu bătrânul şi făcând fotografii, nici nu mi-am dat seama cât e de frig şi că mi-au îngheţat mâinile şi nasul. E încă iarnă. În primăvară, când o să bage moara în reparaţii vreo săptămână, mi-a promis că o să cheme iar, să mai scriu un reportaj.
În maşină, Birlic ne recită o poezie din creaţia proprie, căreia, dacă aş fi fost în locul lui, i-aş fi dat titlul „Omenia”. Îl lăsăm în faţa Căminului cultural şi noi ne continuăm drumul. Trecem pe lângă „Kilometrul zero al iubirii” şi mă gândesc că poate până în primăvară, când am să vin din nou la Măru, o fată o să scrie pe bornă, la lumina Lunii, „ANCHE IO”.
Adrian CRÂNGANU
