Când am deschis fereastra azi-dimineaţă, nu ca să-mi fac exerciţiile de înviorare şi nici ca să-mi umplu plămânii cu aer curat, ci pur şi simplu ca să aerisesc bucătăria după prima ţigară, ochii mi-au căzut pe un peisaj pe care, dacă m-aş fi trezit puţin mai devreme sau aş fi lenevit mai mult în pat, probabil că nu l-aş fi văzut, şi ar fi fost mai bine. Trei maimuţoi raşi în cap, umflaţi şi cu cefe groase, îmbrăcaţi în tatuaje ca în nişte paltoane şi cu feţe care, cel puţin la ora aia, mie îmi spuneau că proprietarii lor sunt la fel de proşti ca şi cauciucurile pe care le turteau cu grăsimea lor, stăteau cu fundurile pe capota unei maşini argintii, beau bere, râgâiau şi scoteau nişte sunete vecine, cumva, cu limbajul articulat.

De regulă, mie-mi place să arunc, din când în când, câte-o privire pe gramul de la bucătărie, şi aşa fac mai întotdeauna când aştept să apăs butonul de la filtrul de cafea, după ce ultimele bolboroseli ale apei s-au stins, ori când stau lângă aragaz şi veghez să se încălzească mâncarea din crăticioară, dacă sunt singur acasă. Cum tomberoanele de gunoi sunt prin zonă, lumea din spatele blocului poate fi captivantă, iar ceea ce se întâmplă acolo e, uneori, de-a dreptul spectaculos, şi am văzut lucruri din care – nu din toate, doar din câteva – am făcut subiecte pentru articolele mele. Poate unele nu erau cine ştie ce, dar m-am străduit să le îmbrac în cuvinte potrivite, fiindcă, de fapt, viaţa în sine nu e mare scofală, nu e nici foarte interesantă şi nici nu capătă greutate decât atunci când povesteşti sau scrii despre ea.

În niciun caz n-aş fi pomenit de huidumele alea trei care beau bere, dacă la un moment-dat din tomberonul pentru hârtii şi carton n-ar fi zburat, luat de vânt, un ziar. Se mişca de colo-colo, ca un fluture căruia o mână mare şi rea i-ar fi mototolit aripile, iar când a ajuns lângă maşina argintie, unul dintre grăsani i-a tras un şut. În momentul acela, aş putea să jur că am simţit o durere în fluierul piciorului.

Nu voiam să-i mai văd, aşa că m-am dus în cameră. Cum, pesemne, azi a fost una din zilele mele proaste, am auzit la televizor că unul dintre ziarele mari nu va mai apărea decât on line. Ceva, şi eu mă gândesc la mai mulţi bocanci mari, grei şi răi, i-a strivit aripile sub talpă. Atunci m-am întors şi-am privit machetele, foile acelea albe, împărţite în căsuţe, cinci pe orizontală şi douăsprezece pe verticală, pe care schiţez pagina de ziar înainte de a i-o da tehnoredactorului să o facă pe calculator. E o meserie şi asta, pe care am început-o acum vreo 25 de ani şi pe care o fac şi astăzi, la fel de rară ca şi aceea de ceasornicar sau de croitor.

Nu vreau nici să mai aud nimic, aşa că sting televizorul, mai ales că nu-mi e tocmai prieten. Poate greşesc, poate n-am fost în stare să găsesc alt ţap ispăşitor, dar, în ultimii ani, pe el am aruncat vina pentru toate relele care ni se-ntâmplă. El ne-a luat cartea din mână şi de-aceea suntem pe zi ce trece tot mai inculţi şi mai nătângi, el ne arată în fiecare seară emisiuni idioate şi concursuri imbecile care ne dau mintea-ndărăt cu câteva mii de ani, şi tot el, cu dezbaterile lui, zic eu că ne-mpinge să ne urâm părinţii şi copiii, deopotrivă. Mă consolez însă cu gândul că şi el e pe ducă, chiar dacă nu-şi dă seama că telefonul mobil îi sapă groapa cu excavatorul. De fapt, pe-a lui şi pe-a noastră.

Cu atâtea victime în jurul meu, mi-am zis că n-ar strica să fumez o ţigară, aşa că m-am întors în bucătărie. Am riscat şi m-am uitat pe fereastră, dar umflaţii plecaseră. Lângă cutiile goale de bere, ziarul, rănit, nu se mai mişca. Vântul – vântul schimbării, mi-a trecut o clipă prin gând – s-a potolit. A început, în schimb, să plouă, să plouă întruna, ca la potop. Atât de mult şi de tare, încât oamenii din spatele blocului, dar cred că şi cei din faţă, au ajuns să stea în mocirlă până-n gât.

Adrian CRÂNGANU