Adrian CRÂNGANU

Am spus de foarte multe ori, de fapt am făcut-o întotdeauna când am avut ocazia, că televiziunea e vinovată de cel puţin jumătate din relele care ne înconjoară. De cealaltă jumătate nu ştiam cine se face vinovat, dar la vremea aceea chiar nu puteam să-i dau un nume, fiindcă nu era ceva exact, sau mai degrabă concret. Acum m-am convins despre ce e vorba şi pot să-l arăt liniştit cu degetul: internetul e. Amândouă, împreună sau separat, au făcut praf arta şi cultura. De câteva generaţii, nimeni nu mai citeşte o carte, atâta vreme cât e mult mai comod să te uiţi la un film, sau, dacă trebuie ca lectură obligatorie pentru la şcoală, să scoţi un referat de pe net, fără să fie nevoie măcar s-o răsfoieşti. Arta cinematografică a dispărut ca dinozaurii; ce ne-am mai rămas sunt doar nişte fosile de-ale lui Sergiu Nicolaescu, numai bune de expus într-un muzeu în care nu mai intră nimeni în ziua de azi, pentru că, din păcate, cultura e un SRL intrat demult în faliment. Căscăm, în schimb, ochii şi gurile la nişte telenovele din import, de cel mai prost prost-gust, şi ne modelăm programul şi traiul zilnic în funcţie de ora la care se difuzează. Cât despre internet şi calculator, cu ele e altă poveste. Una despre care n-am să vorbesc azi.

Cu toate astea, şi eu mă uit la televizor, şi eu folosesc internetul, chiar mult mai mult decât alţii. Ce vreau să spun, însă, e că cea mai mare parte a emisiunilor e făcută parcă pentru români cu jumătate de creier. Nu mă apuc să le înşir aici, pentru că se cam ştie care sunt alea. Tocmai între o asemenea aberaţie şi o ştire pierdută pe undeva pe la sfârşitul unui buletin informativ vreau să fac o legătură. Într-o seară, am văzut că românii, cei mai săraci dintre ei, dau anunţuri în ziare sau pe internet, şi cer un cărucior ori haine şi păturiţe pentru bebeluşi, un scaun, un pat, un dulap sau un pantof care să le prisosească celor măcar un pic mai avuţi. Sunt oameni, familii care, dacă nu mor de foame, trăiesc dintr-o pensie ori dintr-un amărât de ajutor de şomaj. M-a întristat ce am văzut şi am schimbat canalul. Acolo, Monica Columbeanu necheza pe o păşune cu piscină în faţa unei vile cu două etaje, şi păştea, de pe o măsuţă albă, minusculă, la alegere, icre negre, stridii, creveţi sau căprioară, laolaltă cu alte câteva neveste de miliardari debili şi ridicoli, de trei lulele. Şi toate replicile lor, şi râsul, şi gesturile, erau la fel de false ca ale unor fetiţe prostuţe de grădiniţă care joacă într-o scenetă, şi ca şi lumea bună în care îşi închipuie că trăiesc. Şi lucrul ăsta mi s-a părut cu atât mai evident cu cât, pe vremuri, acum vreo zece ani, am cunoscut o milionară în dolari, care îşi revendicase o proprietate în Caraş-Severin şi avea nevoie de serviciile unui ziarist. Oricine ar fi văzut-o, n-ar fi deosebit-o de cea mai banală femeie de pe stradă. Purta blugi, ca şi mine, un tricou simplu, bea suc şi la cafea, pe terasă, şi-a mai aprins şi o ţigară. Dar, chiar şi aşa, avea ceva de Doamnă, ceva ce eu numesc nobleţe şi o distincţie extraordinare. Absolvise Universitatea din Cambridge şi, din câte am înţeles, şi fiul ei tot acolo învăţa. Şi, aşa cum am mai spus, învârtea, nu ca Monica, milioane de dolari. Dar n-avea nciun soţ. Mai ales unul bătrân şi caraghios, de trei lulele…