În lumea școlii românești din Banatul celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea puține au fost zilele de liniște deplină, căci autoritățile de stat vegheau și gândeau strategia de slăbire și chiar de desființare a școlilor confesionale, adevărate cetăți de apărare a limbii materne. O asemenea atmosferă se înregistra și în vara anului 1890, când Reuniunea învățătorilor de la școlile primare confesionale romano-catolice, de la școlile primare de stat și de la cele comunale din Ungaria de Sud, denumire utilizată în mod oficial pentru Banatul Istoric, a desfășurat Adunarea generală în orașul Caransebeș în zilele de 14-16 iulie. Au participat aproximativ 200 de membri, conduși de către inspectorii școlari regești din Lugoj și Timișoara. S-au prezentat mai multe dizertații, dintre care două au reținut atenția. Prima s-a intitulat Elementele fundamentale ale educației maghiare și a aparținut învățătorului I. Novoszel, care a propus transformarea tuturor școlilor primare din Ungaria în școli de stat, unde limba de predare urma să fie cea maghiară. Cea de a doua, cu titlul Generalizarea limbii maghiare în școală, a fost prezentată de către învățătorul Ladislau Dobian, care a declarat că în patria maghiară el nu cunoaște români, nemți, sârbi sau croați, ci numai cetățeni maghiari. Asemenea afirmații au fost considerate ca jignitoare la adresa românilor, manifestarea având loc într-un oraș românesc, unde activau două instituții de învățământ, singurele din Banat, care pregăteau viitori preoți și învățători pentru bună parte din localitățile românești din provincie, aflate sub scutul Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeșului, reînființată în anul 1865. Reporterul român participant la această adunare generală a constatat că de fapt întrunirea nu s-a aplecat asupra chestiunilor de ordin pedagogic, ci a avut un puternic mesaj politic.
Învățătorii români din Banatul de Nord, zonă mult mai amestecată din punct de vedere etnic, au simțit nevoia organizării profesionale în același an 1890, după modelul deja experimentatei Reuniuni a învățătorilor români greco-ortodocși din dieceza Caransebeșului, înființată în anul 1869 la Lugoj din îndemnul episcopului restaurator Ioan Popasu, nevoie ivită și din atitudinea necolegială a celor mai mulți dintre membrii înscriși în Reuniunea învățătorilor din Ungaria de Sud.
Printre inițiatorii acesteia s-a aflat și învățătorul confesional din Banat, Comloș, Iuliu Vuia (1865-1933), „nezăgăzuitul Iuliu Vuia”, cum l-a caracterizat pe bună dreptate dr. Cornel Corneanu în anul 1939. Acesta s-a deplasat în vara anului 1890 la Caransebeș, luând legătura cu cei care conduceau reuniunea învățătorilor la nivel central și al despărțământului local. A participat și la adunarea generală a acesteia, desfășurată în 10/22 august 1890, ca delegat al Reuniunii învățătorești surori din dieceza Aradului, prezentând biografia lui Constantin Diaconovici Loga (1770-1850), renumitul cărturar și pedagog bănățean născut la Caransebeș, cu o remarcabilă activitate desfășurată la Arad, Caransebeș și Biserica Albă între 1812-1850.
În prezentarea sârguinciosului iluminist bănățean, învățătorul de la Comloș a făcut următoarea afirmație: „Loga a fost unul dintre cei mai distinși pedagogi români ai timpului său, carele a propagat lumină din Pesta până la Craiova, unde avea două fiice – una directoare Augusta, căsătorită Dragoescu, și alta Ecaterina, mai apoi căsătorită Vuia, institutoară a Şcoalei superioare de fetițe «Lazăr Oteteleșan»”. Aceasta din urmă era mama lui Iuliu Vuia, nepotul lui Loga.
În zilele cât a stat în orașul nașterii și morții bunicului său, s-a deplasat și la Cimitirul românesc, căutându-i mormântul, dar negăsindu-l, căci murise în urmă cu 40 de ani și peste numele său se așezase uitarea, poate și pentru faptul că în Caransebeș a activat ca director al școlilor naționale de pe raza fostului confiniu militar bănățean doar între anii 1831-1836, an în care a mutat direcțiunea și școala preparandială pe care singur o conducea de la Caransebeș la Biserica Albă, motivând mutarea prin obligația de a-i instrui atât pe candidații de învățători români, cât și pe cei sârbi și germani. La Biserica Albă și traiul i s-a părut mai bun decât la Caransebeș. S-a întors în orașul natal abia în anul 1850, când avea vârsta de 81 de ani, pentru a se așeza pentru totdeauna alături de părinții săi.
După participarea la Adunarea generală a învățătorilor români din dieceza Caransebeșului, prezidată de către însuși episcopul Nicolae Popea, prezenți fiind și academicianul Vincențiu Babeș și profesorul universitar Simeon Popescu de la Facultatea de Teologie din București, când renumitul pedagog caransebeșean Ștefan Velovan a fost reales președinte, învățătorul Iuliu Vuia a participat la Adunarea de constituire a Reuniunii învățătorilor ortodocși români din dieceza Aradului – districtul din stânga Mureșului, format din protopopiatele Belinț, Timișoara și Comloș, desfășurată în 13/25 august 1890 la Timișoara. Au fost prezenți 91 de învățători și cinci învățătoare. Conducerea reuniunii a fost încredințată avocatului Pavel Rotariu, deja o personalitate a zonei, acesta fiind ajutat de către Traian Lungu ca vicepreședinte, Iuliu Vuia – notar I, Ion Doboșan – notar II, și Ion Surdu – casier. La acest eveniment de seamă au participat și Iuon Ionașiu, Ion Marcu și Romul Ancușa, din partea reuniunii caransebeșene. În cadrul Adunării generale constitutive, Iuliu Vuia a prezentat dizertația „Despre activitatea și principiile lui Pestalozzi”. Membrii prezenți au votat suma de 25 fl. pentru monumentul lui Constantin Diaconovici Loga, care urma să se ridice la Caransebeș ca urmare a hotărârii luate de către învățătorii întruniți în 10/22 august, întru „eternizarea memoriei acestui mare învățătoriu din Banat, prin ridicarea unui monument în cimitirul din Caransebeș, unde este înmormântat”.
În cadrul despărțământului Banat – Comloș, constituit după evenimentul desfășurat la Timișoara, învățătorul Iuliu Vuia a fost ales vicepreședinte, de fapt funcția care pretindea cea mai mare implicare în organizarea activităților pentru învățători. În această calitate a redactat în 8 noiembrie 1890 un „Apel și rugare”, semnat și de către învățătorul Petru Baran, notarul despărțământului, publicat în Foaia diecezană, relativ la strângerea fondurilor necesare ridicării monumentului lui Loga. Apelul sugera că generația contemporană trebuia să aibă cultul personalităților date de neamul românesc „când știm cât de restrâns este numerul acelor bărbați și devotați apostoli, cari în grele și dureroase timpuri au spart țelina, gătind ogorul culturei noastre naționale”. Drept dovadă sunt amintite trei personalități reprezentative pentru tânăra cultură din țările române: „Un Lazăr pentru România, un Șincaiu pentru Ardeal și un Loga pentru Banat, eată trinitatea apostoliei noastre naționale”. Dar pentru apostolul Banatului, cel care „o jumătate de secol a scris și lucrat… pentru cultura poporului român”, constatase că „nici măcar o cruce de lemn nu poate spune generațiunei presente unde odihnesc scumpele sale remășițe”. Îndemna cititorii să urmeze exemplul reuniunii caransebeșene, care hotărâse „redicarea unei petrii monumentale fericitului ces. reg. professor, director și organizatoriu al școalelor noastre naționale, Constantin Diaconovici Loga”, donând din propriile venituri 100 fl., exemplu preluat de către Reuniunile învățătorești din Timișoara și Lipova.
Astfel se constată că prezentarea vieții și operei lui Constantin Diaconovici Loga de către învățătorul confesional și nepotul său Iuliu Vuia la Caransebeș, precum și Apelul și rugare publicate în presa vremii au avut darul de a declanșa interesul pentru profesorul și autorul unor cărți de căpătâi pentru învățământul pedagogic românesc, căruia i-a așezat primele cărămizi solide în 1812, ca profesor la Arad, unde a predat pedagogia și metodica, dar și alte obiecte de învățământ, pentru a căror înțelegere de către viitorii învățători a dat la iveală „Ortografia sau dreapta scriere” (Buda, 1818), „Gramatica românească” (Buda, 1822), „Abecedar” (Buda, 1822), „Octioch și tipicon cu catavasieriu” (Buda, 1826), apoi „Instrucție pentru școalele românești din Banat” (Buda, 1815), precum și „Chiemare la tipărirea cărților românești” (Buda, 1821), aceasta fiind un adevărat manifest înțeles în epocă drept cel mai sigur mijloc pentru impulsionarea mișcării culturale printre români. Loga pretindea: „Bărbați învățați trebuie să aibă neamul cel ce poftește să se cunoască că este om, după aceasta școli, apoi cărți, că numai aceste trei sânt tot capul lucrului de a se putea lumina neamul, (…) ci ne mai trebuie școli și prin sate” în limba națională, pentru ca „tocmai în limba maicii să ne luminăm”.
Dacă la Budapesta a avut curajul de a introduce cântarea bisericească în limba română în timpul slujbelor, cu toată opoziția credincioșilor greci, el s-a înscris și printre promotorii creării unei biserici naționale, despărțită de cea sârbească. În „Almanachul” editat cu prilejul inaugurării monumentului lui Constantin Diaconovici Loga în zilele de 10/22 și 11/23 septembrie 1895, s-a publicat cuvântarea lui Iuon Ionașiu, președintele Reuniunii învățătorești din dieceza Caransebeșului, din care redăm un citat semnificativ, pentru a confirma această atitudine: „Cum că Loga și-a împlinit cu sânțenie și cu abnegațiune datorințele sale de profesor de pedagogie, dovadă sunt cărțile sale didactice și bisericești, dar pe lângă aceasta dânsul mai lua parte în mod eminent la mișcările românilor de pe acel timp pentru emanciparea bisericii noastre de sub ierarhia sârbească. Aceasta se vede din representația mitropolitului Stratimiroviciu de datul 13 iulie 1815 cătră Cancelaria aulică în cauza petițiunii românilor pentru episcopia Aradului, în care representație mitropolitul acuză pe catichetul Cichindeal și pe profesorul Loga că desceaptă în tinerimea de la institut precum și în cler simțul național”.
Dacă în secolul al XVIII-lea, mai ales, au circulat în Banat cărțile de cult tipărite la Râmnic, Târgoviște și București, în deceniile trei și patru ale celui următor cărțile lui Constantin Diaconovici Loga au fost cunoscute și utilizate în Țara Românească. Personalitatea lui era prețuită pentru operele date la iveală. Avem la îndemână două exemple pentru a proba cele afirmate mai sus. În vara anului 1828 a călătorit către Buda clericul bucureștean Eufrosin Poteca, cu scopul de a tipări o carte. În drumul său s-a oprit la Arad și l-a vizitat pe profesorul Loga, care fusese pentru scurtă vreme cenzor al cărților românești tipărite la Buda în locul lui Petru Maior, pe care îl ajutase să editeze „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”. Mult mai târziu, în anul 1842, directorul Şcolilor naționale din Granița bănățeană a călătorit la București, unde s-a întâlnit cu Ion Heliade Rădulescu și Petre Poenaru, ambii membri în Comitetul Eforiei școlilor naționale, propunându-le achiziționarea unor cărți proprii care „vor fi de folos a se întrebuința și prin școlile Țării Românești”. A luat cu sine cărți precum „Tâlcul Evangheliei”, „Epistolariul” și „Pruncii cei părăsiți”. Președintele Eforiei, C. Cantacuzino, împreună cu cei amintiți mai sus au hotărât cumpărarea a 40 de exemplare din „Tâlcul Evangheliei”, asta „spre a numitului încurajare la ostenelile sale, în lucrări folositoare românilor”. A mai prezentat membrilor Eforiei și părți din „un hronograf foarte întins despre istoria Românilor, lucrat de însuși numitul director împreună cu răposatul Șincai, vestitul urzitor al analelor românești”. Intuind valoarea manuscrisului celor doi cărturari de dincolo de munți, lui Loga i s-a acordat un avans pentru tipărirea cărții, însă din motive necunoscute aceasta nu a mai apărut, Loga restituind banii. În timpul întâlnirii cu Ion Heliade Rădulescu, profesorul bănățean s-a angajat să promoveze dincoace de munți cărți tipărite în Principate, măsura înscriindu-se în spiritul epocii de a promova cultura română în spațiul național.
Despre scrierile sale, învățatul bănățean a consemnat că au fost compuse „spre înțălesul limbei și creșterei tinerilor” și „s-au purtat și prin Ardeal, prin Ţeara românească și prin Moldova, apoi cu deplină îndestulare le au primit, că e lucru pentru luminarea tuturor românilor oriunde s-ar afla sub soare”.
X
Fondurile necesare ridicării monumentului lui Constantin Diaconovici Loga, gândit încă din anul 1890, erau asigurate în primăvara anului 1895, când s-au întrunit la Timișoara, în hotelul „Șapte principi electori”, în 11/23 martie, membrii Comitetului Reuniunii învățătorilor greco-ortodocși români din dieceza Caransebeșului, Iuon Ionașiu – președinte, Ion Marcu – secretar, și Aurel Drăgan – casier, apoi Adrian Diaconovici (Diaconu), arhitect în Bocșa Montană, învățătorul Iuliu Vuia din Comloșul Mare și învățătorul Iosif Moldovan din Arad. S-a discutat despre realizarea monumentului, care va fi amplasat la mormântul lui Loga din cimitirul caransebeșean. Planul monumentului, foarte frumos, era deja întocmit de către Adrian Diaconovici, strănepot al acestuia. Într-o primă variantă, s-a conceput și textul care urma a fi inscripționat pe monument: „Apostolului culturei naționale românești, primului profesor de pedagogie și director cesaro-regesc al Şcoalelor naționale române gr. or. din Banat, Constantin Diaconovici Loga”. În perioada următoare, textul a fost modificat, pe monument apărând astfel: „Binemeritatului profesor de pedagogie și director al Şcoalelor românești gr. or. CONSTANTIN DIACONOVICI LOGA, născut în 1 noemv. 1770 reposat în 12 noemv. 1850. Reuniunile învețătorilor români gr. or. din dieceza CARANSEBEȘULUI și din a ARADULUI, în semn de pietate. MDCCCXCV”. Dezvelirea urma să aibă loc cu ocazia Adunării generale jubiliare a Reuniunii caransebeșene, preconizându-se a fi invitați reprezentanți ai tuturor reuniunilor învățătorilor români, ai institutelor teologice-pedagogice, gimnaziilor românești din Transilvania și Banat și ai ASTREI.
Executarea monumentului a fost încredințată firmei Iohann Bibel din Ruschița, care deținea „un atelier de pietrărie și sculptură” în apropierea gării din Caransebeș, marmura de culoare albă fiind adusă din cariera de marmură din Ruschița. La cimitir, Iuon Ionașiu și Adrian Diaconovici identificaseră în luna aprilie locul de veci al lui Loga, unde urma să fie amplasat monumentul.
Adunarea generală jubiliară de 25 de ani de la înființarea Reuniunii învățătorești din dieceza Caransebeșului și dezvelirea monumentului au avut loc în 11/23 septembrie 1895. La parastasul închinat lui Constantin Diaconovici Loga au luat parte, pe lângă reprezentanți ai Episcopiei Caransebeșului, Institutului teologic-pedagogic din oraș, membri ai Reuniunii și descendenți ai familiei Diaconovici, printre ei dr. Corneliu Diaconovici, funcționar la Banca „Albina” din Sibiu, arhitectul Adrian Diaconovici, proiectantul monumentului, Alexandru Diaconovici, forestier la Comunitatea de Avere din Caransebeș, învățătorul Iuliu Vuia, nepot de fiică, membri ai familiei Dragoescu din Craiova, dr. George Popovici, protopopul Lugojului, dr. Traian Putici, protopopul Timișoarei, dr. Coriolan Brediceanu, dr. Ștefan Petrovici, ambii din Lugoj, protopopul Ioan Pinciu, profesorul și fostul director al Institutului pedagogic diecezan din Caransebeș, Ștefan Velovan, care a venit de la Craiova ș.a.
La monument au luat cuvântul pentru a rememora viața și înfăptuirile luminoase ale cărturarului caransebeșean Iuon Ionașiu, președintele Reuniunii învățătorești din dieceza Caransebeșului, învățătorul Nicolae Ștef, în numele reuniunii surori arădene, și Iuliu Vuia, cel care a declanșat în urmă cu cinci ani interesul pentru personalitatea lui Loga. Monumentul din Cimitirul ortodox al Caransebeșului este singurul dedicat acestuia de către foști elevi ai săi, de către mai tânăra generație de învățători români formați în preparandiile din Arad și Caransebeș în spiritul curat de prețuire a neamului, reuniți în asociații profesionale prestigioase. Spre îngrijire, monumentul a fost dat comunității bisericești ortodoxe din oraș.
În 1912, personalitatea lui Constantin Diaconovici Loga a fost rememorată la Arad, cu ocazia Centenarului preparandiei arădene, alături de alte nume celebre care au pus temelie învățământului pedagogic din Transilvania și Banat, și anume Paul Iorgovici, Dimitrie Țichindeal, Ioan Mihuț și dr. Iosif Iorgovici. Lui Loga i-a dedicat frumoase cuvinte, pe care le redăm: „…bărbat învățat și chibzuit, fire mai așezată și mai blândă, lipsit de cutezanța și focul lui Țichindeal, dar cu aceeași preocupare de deșteptarea și educația neamului său, e Constantin Diaconovivi Loga. 42 de ani fuse învățătorul neamului românesc, pentru care a avut cea mai caldă iubire, deșteptându-l, îndreptându-l și înălțându-l prin cuvântul și scrierile sale”.
Acest portret scris cu sufletul s-a cuvenit reprodus și acum, când s-au scurs 250 ani de la nașterea sa în orașul de la poalele Muntelui Mic.
Constantin BRĂTESCU
Foto: Episcopia Caransebeşului