Iisus a fost răstignit la Ierusalim, şi tot oraşul a ştiut aceasta; era de altfel Paştele şi mulţi au trecut pe lângă Golgota, aflată chiar la intrarea în oraş; tot Ierusalimul vorbea desigur despre cele petrecute. Or, nu după multă vreme, se formează un grup restrâns de ucenici care pretinde că Iisus nu a rămas în puterea morţii. Ce putea fi mai firesc decât să le vină la destui locuitori ai Ierusalimului ideea să meargă să verifice mormântul? De altfel, urmele acestei reacţii se pot întrezări în Evanghelii.
„Când se cercetează tot ceea ce trebuie cercetat, zice H. von Campenhausen, nu se poate în nici un fel înlătura informaţia privind <<Mormântul gol>> şi nici descoperirea lui în dimineaţa de Paşti. Argumentele în favoarea lui sunt numeroase şi nu există nimic determinant împotriva lui. <<Mormântul gol>> pare deci a fi ceva cu adevărat istoric“.
Este evident însă că Mormântul gol nu dovedeşte faptul Învierii. El te determină doar să spui că aici s-a petrecut ceva neobişnuit. Poate ucenicii au subtilizat trupul Domnului în secret? Unii, desigur, aşa vor spune; evreii răspândiseră chiar acest zvon.1 Dar se poate, de asemenea, să fie vorba de ceea ce spun ucenicii, spre propria lor stupefacţie la început: trupul lui Hristos este glorificat, intrat într-o existenţă nouă şi nemuritoare.
Unii vor spune, însă, că Mormântul gol nu era necesar, că Iisus putea învia, mormântul rămânând ocupat. Dar nu se pune problema ce era posibil sau necesar; problema este: în realitate, ce s-a petrecut? Toate aceste date – schimbarea radicală a stării sufleteşti a apostolilor, propovăduirea lor unanimă, mormântul gol, constituie urme istorice care pot fi constatate. Aceste fapte cer o explicaţie, şi cea mai plauzibilă dintre toate este şi rămâne cea pe care au dat-o primii martori înşişi: „Iisus a înviat“. Credinţa nu este raţională, însă este rezonabilă.
De Învierea lui Iisus este legată învierea noastră. De aceea spunem la sfârşitul Crezului: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului“. Toate acestea sunt obiect de credinţă şi de speranţă, nu de ştiinţă sau viziune. Învierea lui Iisus scapă timpului; ea aparţine unei ordini extratemporale. Nu face parte din suita de peripeţii ale vieţii lui Iisus, peripeţii vizibile în sine, adică perceptibile. Prin Învierea Sa, El a depăşit un punct despărţitor în existenţa Sa. El a intrat într-o lume nouă, în care nu există istoricitate.
Pentru istoricul care merge fără idei preconcepute la întâlnirea cu mărturiile Noului Testament, există două fapte incontestabile. Primul fapt este schimbarea uluitoare a stării de spirit care s-a produs într-un timp record în cercul ucenicilor. După moartea lui Iisus pe Cruce, atmosfera este dezolantă, de durere neconsolabilă, de deziluzie şi disperare. Plimbarea pascală a ucenicilor Luca şi Cleopa de la Emaus2 ilustrează perfect acest lucru. Apoi aceeaşi este şi situaţia celorlalţi ucenici. Printre aceştia domneşte o descurajare profundă. Aproape că părăsesc cauza Învăţătorului, fug sau se adună cu teamă, intenţionând chiar să se întoarcă la mrejele lor de pescuit. Ori, într-un timp foarte scurt, tabloul îşi schimbă complet culorile. Aceiaşi ucenici de acum consideră cauza Mântuitorului ca purtătoarea celei mai mari speranţe, ies în lume, vestesc Învierea pretutindeni, chiar şi în faţa Sinedriului care l-a condamnat pe Iisus la moarte. Până şi istoricul păgân Tacit recunoaşte: „În pofida unei slăbiri de moment, această impietate funestă (credinţa creştină) se manifestă din nou“.
Cum se explică această schimbare radicală? Pentru istoricul imparţial, răspunsul nu lasă loc de îndoială: s-a întâmplat ceva. Căci schimbările presupun cauze. Dar mai există ceva. Ucenicii, în mod unanim, vestesc cu toţii că Iisus nu a rămas stăpânit de moarte, ci a înviat.
În cazul ucenicilor de la Emaus, la care ne-am referit mai sus, El nu mai poate fi recunoscut cu ochii obişnuiţi, El nu mai poate fi perceput ca în timpul vieţii Sale pământeşti; El poate fi acum descoperit numai în sfera credinţei; explicându-le Scriptura, iar prin frângerea pâinii le deschide ochii.
E clar că Iisus, după Înviere, n-a mai revenit la viaţă Sa pământească anterioară, aşa cum ni se spune despre tânărul văduvei din Nain, Lazăr din Betania sau fiica lui Iair. El a înviat la o viaţă nouă definitivă, ce nu mai este supusă legilor chimice şi biologice, ci e situată în afara morţii, în acea veşnicie pe care o conferă Dumnezeu.3
Din acest motiv, întâlnirile cu El sunt „apariţii“; de aceea nu este recunoscut de cei care cu două zile mai înainte stătuseră cu El la masă, rămânând astfel un necunoscut chiar şi pentru cei mai buni prieteni ai Săi. Este văzut numai acolo unde El oferă facultatea de a-L vedea; numai acolo unde El deschide ochii, şi acolo unde inima noastră se lasă deschisă, El poate fi cunoscut. Tocmai de aceea le vine aşa de greu, ba chiar imposibil evangheliştilor să descrie întâlnirile cu Cel înviat; din acest motiv, ezită atunci când vorbesc despre ele şi par să se contrazică atunci când le descriu; în realitate, ei sunt neaşteptat de unanim în dialectica afirmaţiilor, când vorbesc, în acelaşi timp, despre atingerea şi neatingerea Lui, despre recunoaşterea şi nerecunoaşterea Sa, despre perfecta identitate dintre Cel Răstignit, Cel Înviat şi transformarea realizată de El. Este atins, şi, totuşi, El este intangibil; este acelaşi şi, cu toate acestea, cu totul altul.
Cel care a zăcut în mormânt nu mai este acolo, ci El – cu adevărat trăieşte. El, care intrase deja în cealaltă lume a lui Dumnezeu, s-a arătat totuşi destul de puternic, ca să le dovedească până la totala evidenţă că El însuşi le stă în faţă.
Iisus vorbeşte adesea despre Înviere. E vorba despre un mare eveniment la sfârşitul timpurilor, pe care El îl descrie în termeni apocaliptici, între altele şi acele semne din cer. Punctul culminant al evenimentului este El însuşi care, ca Fiu al omului, va veni pe norii cerului pentru a-i judeca pe cei buni şi pe cei răi. „ÎL veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului“.4
Iisus vorbeşte şi de propria Sa Înviere, dar totdeauna în strânsă legătură cu suferinţa.
Moartea nu înseamnă sfârşitul fiinţei umane. Aceasta continuă să existe alături de Dumnezeu, care o introduce, pentru totdeauna şi cu un trup glorificat, într-o viaţă nouă.5 Toate acestea, în virtutea morţii şi Învierii lui Hristos, care nu a rămas în mormânt, ci a fost trezit la viaţă de puterea dumnezeiască. Învierea este, în mod esenţial, diferită de trezirile din morţi despre care vorbesc Sfintele Evanghelii, despre Lazăr, despre tânărul din Nain sau despre fiica lui Iair. Cel înviat are acum un trup nemuritor şi trăieşte în afara timpului.
Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU
3.
41 Mt., 28, 12-15.
2 Lc., 24, 13-32.
3 Anastasis (grec) Înviere-renaştere după moarte.
Nt., 25, 31-46.
5 Nicolae Ghiţescu, Despre îndumnezeirea omului, art. în B.O.R., LVI, nr. 11-12, 1938, în extras, p. 9.