Am scris nu demult, cred că nu-i nicio lună de-atunci, că uneori mi se întâmplă să mai șterpelesc câte o informație sau vreo chestie de pe Facebook și să lucrez pe urmă la ea până o transform în articol. N-o fac intenționat, slavă Domnului, găsesc un subiect fain, care să merite să mă ocup de el, oriunde întorc privirea, dar dacă tot dau peste ceva ce mi se pare interesant ar fi și păcat să nu profit de ocazie.
În cazul de față, ultima șmecherie care mi-a atras atenția a fost o cartolină cu o piatră funerară așezată deasupra, bănuiesc eu, mormântului în care își doarme somnul de veci Limba Română. Nu sunt foarte sigur, fiindcă nu i-am acordat prea multă atenție la momentul în care am avut-o în fața ochilor, iar până m-am trezit din visare, oricât am tot dat eu cu degetul mare în sus, n-am mai găsit-o. Pe touchscreen-ul telefonului s-au perindat o grămadă de poze din alea cu colțuri de clădiri, de străzi, de nori, de frunze și cu jumătăți de fețe, de unde am și tras concluzia că, pe Facebook, un cuvânt face uneori cât o mie de fotografii.
Poate în ideea asta m-a și atras cartolina de care vorbeam, fiindcă scria ceva pe ea. V-am spus că n-am reținut exact ce, dar cred că era legat de data nașterii și a morții Limbii Române. Din comentariile peste care am trecut în fugă am înțeles că aproape toți îi doreau drum lin spre ceruri, să-i fie țărâna ușoară și să se odihnească-n pace, dar erau și câțiva care-l beșteleau pe criminal, care era încă în libertate, deși toată lumea știa cum arăta și că-l cheamă Facebook.
Asta, până aici, a fost informația pe care am șterpelit-o de data asta. De aici încolo încep să lucrez la ea și s-o transform în articol.
Așadar, primul lucru pe care vreau să-l spun e că eu nu sunt de acord cu teoria asta. Adică știu că Limba Română a fost asasinată, însă de câteva milioane de oameni așezați într-un pluton de execuție uriaș, care a primit ordin să tragă în ea de la Academia Română. S-a întâmplat în 17 februarie 1993, și se trage și acum. Cu î din i, cu â din a și cu sunt și suntem.
Îmi amintesc că scriam la ziar la un articol despre o privatizare, când redactorul-șef ne-a adunat pe toți și ne-a anunțat că din ziua aia se schimbă regulile. Două săptămâni ne-am împotrivit din răsputeri, apoi, o lună, în redacție, bărbați și femei, de-a valma, patru ore înjuram și patru ore ne chinuiam să scriem corect în noua Limbă Română. Editorialistul ziarului ne-a spus că parcă suntem în „O mie nouă sute optzeci și patruˮ, a lui George Orwell. Abia acum, însă, după atâția ani, am înțeles unde bătea bătrânul nostru gazetar, fiindcă nu de mult m-am apucat de carte. Puteam s-o citesc și în tinereţe, dar, nu știu de ce, poate fiindcă știam că e vorba despre dictatură și totalitarism, m-am speriat prostește că n-o să-mi placă, și nu voiam să mai dărâm un mit. Căzuseră prea multe în jurul meu ca să mă mai plimb desculț prin molozul unor legende și vise căzute de pe piedestal și în care, odată cu trecerea anilor, picioarele mi se afundau tot mai adânc. Acum, că mi-am făcut curaj și am citit cartea, am priceput că la neolimbă se referea editorialistul nostru de atunci. Dacă ar fi prins și ziua de azi, sunt sigur că ar fi spus că ne-am mutat cu totul în roman.
În fine, ăsta zic eu c-a fost începutul sfârșitului Limbii Române. Chestia din 1993. Aia care a făcut ca numele meu să se scrie corect, ca acum, pentru că n-a fost întotdeauna așa. Pe timpul comunismului, nu ştiam de ce, numele mei se scria cu î din i. Într-un fel, mie îmi convenea, fiindcă scris cu â din a, ca în certificatul de naștere, îl făcea să pară bătrânesc, iar eu mă simțeam de multe ori ca un moș în clasa a patra.
Şi dacă au să se întoarcă iar comuniștii, cum tot am auzit în ultimul timp, mă întreb cum o să se scrie atunci numele meu. Și dacă o să mă mai simt, ca acum, exact ca un â din a.
Adrian CRÂNGANU