Despre Aurelia Vasiloni – sau Doda Lela, cum i se mai spune la Băuţar – am mai scris în ziarul nostru. Femeia, în vârstă de 81 de ani, e cunoscută pentru cele 40 de caiete de poezii pe care le-a umplut în ultimii 45 de ani, dar de această dată vizita redactorilor noştri a avut alt scop. Doda Lela are acasă un adevărat muzeu, cu obiecte confecţionate în urmă cu un secol, pe care le păstrează cu sfinţenie şi e bucuroasă să arate lumii tezaurul din gospodărie. (S. Berger, S. Rogoz)

Ultima oară când am fost la Aurelia Vasiloni, din Băuţar – care a fost, de fapt, şi prima vizită pe care i-am făcut-o –, i-am promis Dodei că vom reveni curând, cu prima ocazie când timpul ne-o va permite. Atunci, când am urcat la ea, în deal, acolo unde locuieşte, petice de zăpadă ne-au îngreunat drumul. Acum, soarele dogorea şi tare ne era teamă că n-o s-o găsim, fiindcă tocmai trecusem pe lângă nişte bătrâni care adunau fânul şi negândeam că Doda Lela ar putea fi printre ei. Pălăriile mari le acopereau femeilor chipurile şi ne era greu s-o recunoaştem pe cea pe care o căutam.

Ne-am încercat, totuşi, norocul la poartă şi ne-a răspuns imediat. E greu de descris în cuvinte emoţia pe care i-a stârnit-o vizita noastră. În rest, era neschimbată. La 81 de ani, ce mai contează cele 6 luni care au trecut de când n-am mai văzut-o… Doda se ţine bine, e iute şi nu ştie ce să facă mai întâi ca să ne simţim ca acasă. Îi explicăm că nu putem să stăm mult, că mai avem şi alte probleme urgente de rezolvat. Nu admite să fie contrazisă şi nu acceptă explicaţii. „Le daţi de capăt mâine. Acum staţi de vorbă cu mine, că de aia aţi venit!”. Până la urmă o înduplecăm şi ajungem la un compromis: vom sta atât cât e nevoie ca să facem fotografii şi să luăm notiţe, iar mâncatul şi cafeaua rămân pe data viitoare.

„Veniţi să vă arăt arta mea!”, ne îmbie. Într-o încăpere, un fel de şopru, ne arată un război de ţesut, o furcă cu caier de lână şi fus, „care toarce singură”, aşa ţine să ne explice zâmbind, şi, mai încolo, o meliţă. Peste toate s-a aşternut praful. Au mai bine de 60 de ani şi le păstrează fiindcă le iubeşte, aşa cum l-a iubit pe bărbatul care le-a confecţionat. Nu mai lucrează la ele demult, şi cum ar putea s-o facă, mai ales la meliţă, pentru că „nu am cânepă. Cânepa a murit, că s-a scos, cică e drog. S-a întors lumea cu susu-n jos… Când eram mică, mâncam flori de cânepă şi nu mai eram drogată…”. Ne arată sucala, cu suveicile, găurarul şi jugul. Pentru noi, oameni de la oraş, sunt cuvinte şi obiecte parcă din altă lume. Dar sunt frumoase, şi unele şi altele.

Ne duce apoi la „Baraca oilor”. De când a rămas pustie, şi-a mutat aici „coliba”, adică patul acoperit unde dormeau, ea şi soţul ei, atunci când le păzeau. Pe perete, lângă pat, e o ţesătură pe care citim: „Dragele mele de oi/ Cu drag mă culc lângă voi/ Şi de dragul mieilor/ Dorm şi pe pământul gol”. Într-un cui, ne arată agăţată „căciula oilor”, ceva ce seamăna cu un şal mare din lână, veche de 100 de ani, care a fost dusă şi arătată prin Italia şi Franţa, iar alături, o ploscă din lemn, mai tânără cu 40 de ani. Suportul de brad, acoperit cu cetină acum uscată, a fost confecţionat cu mulţi, mulţi ani în urmă de tatăl Dodei. Pe peretele exterior al „Barăcii oilor” observăm, la ieşire, o pereche de coarne răsucite de berbec, albite de vreme. Nici Doda nu mai ştie cât sunt de bătrâne…

Intrăm în casa mare şi aici Doda Lela ne poartă din cameră în cameră. „Peste tot am artă… Şi aici, şi dincolo, uitaţi-vă, poate găsiţi ceva ce vă interesează”. Şi găsim. Pe o aţă, sau o sârmă, sunt înşirate 30 de poale albe, tivite cu modele frumoase, ţesute de mâna ei. Nu sunt de toată ziua; le îmbracă doar duminica şi la sărbători. Pe un dulap stau stivuite câteva pături în culori vii, ţesute tot de ea. Când mă vede că privesc mai cu atenţie un tablou, îmi explică: „Sunt eu cu al doilea soţ, Toma… Fă-i o poză, că toţi ziariştii care au fost pe aici au făcut-o”. O fac şi eu.

Coborâm în bucătărie. Lângă, sau în prelungire, mai e un fel de depozit, un fel de beci. Pe un perete e un cazan pentru ţuică, pe altul o serpentină din cupru. Dar obiectul cel mai preţios crede Doda că e „ţeparul”, un suport din lemn în care sunt înfipte şase beţişoare. „Când mergeam la iarbă-verde, aici puneam 36 de gogoşi şi le păstram calde. Nimeni în sat nu mai are aşa ceva”. Lângă „ţepar” stau cuminţi câteva blide din lemn, de diferite mărimi, pentru mămăligă. Agăţată pe o sârmă, o căldăruşă din aramă e atât de delicată încât primul gest pe care îţi vine să-l faci e s-o mângâi. Ne arată apoi celălalt punct forte al „muzeului” din bucătărie. Două sticle în care cineva a îndesat, parcă împotriva firii, câte un castravete. Sunt pline cu oţet, ca să păstreze castraveţii verzi. Pe fundul sticlei scrie: 1951. Deci 61 de ani… O viaţă de om.

Ne mutăm apoi în prima cameră, cea în care am fost la început. „Să vă arăt ceva ce n-aţi mai văzut”. Trage canapeaua şi scoate din lada ei un vraf de prosoape. Pe fiecare dintre ele e brodat fie numele ei, fie al fostului soţ, Toma. Apoi ne arată un costumaş popular făcut parcă pentru o păpuşă, cu brâu tricolor şi cu ceva scris pe piept. Desluşim cuvântul „Tomin”. „L-am făcut astă-iarnă, cu gândul la fostul meu bărbat”.

O întrebăm dacă mai scrie. Drept dovadă, ne arată un caiet şi un pix aflate pe masă, alături de o carte de rugăciuni. „De când aţi fost aici, 30 de poezii am scris până acum. Uitaţi-vă!”.

Aproape că se supără atunci când îi spunem că trebuie să plecăm, dar ne dă voie, până la urmă. Ne luăm rămas-bun, iar ea ne conduce încă mult după ce ieşim pe poartă. În drum, o lăsăm pe doamna Lili, cea care ne-a fost „ghid”, în faţa Primăriei din Băuţar. Data viitoare, pentru că ne e greu să găsim singuri casa Dodei Lela, probabil că tot ea ne va însoţi. Pentru că, cu siguranţă, va fi şi o dată viitoare. Doda ne aşteaptă la o cafea…

Sonia BERGER

Sorin ROGOZ