Dacă viaţa petrecută până acum în presă, pentru că pot să spun, cred, fără să greşesc, că de-o viaţă de om tot scriu, aşadar dacă toţi anii ăştia m-au învăţat ceva, apăi m-au învăţat să nu mă arunc cu capul înainte, ca un berbec, în orice sau în oricine. Ori de câte ori am făcut-o, mai ales în tinereţe, dar chiar şi mai încoace câteodată, a ieşit rău. Uneori am avut eu probleme din cauza nerăbdării sau nechibzuinţei, alteori am regretat că m-am grăbit şi, în felul ăsta, le-am pricinuit necazuri altora, dar acum cred că mi-am învăţat lecţia. Ar fi şi cazul.
Tocmai de-aceea nu mă iau de Curtea Constituţională. O să-i vină şi ei rândul, pentru că de mult, de foarte mult timp mă mănâncă palma să scriu despre ea. Dar nu încă. Nemulţumirile vizavi de ea sunt atât de mari, de multe şi de adânc înfipte în ceea ce însemn eu, ca persoană, încât trebuie să mi le ţin neapărat în frâu şi să le dau drumul calculat. Altfel, cred că pur şi simplu ar exploda. Spun toate astea nu pentru că aş avea ceva împotriva justiţiei şi a tot ceea ce înseamnă ea, Doamne fereşte, ci tocmai fiindcă, Balanţă fiind, cred că în subconştientul meu trăieşte un foarte adânc spirit al dreptăţii.
În fine, să revin la ceea ce m-a deranjat în ultima vreme şi despre care, tocmai din precauţia despre care am pomenit la început, am ezitat să scriu, mai ales că nu e prima oară când fac asta. Despre Ardeal am tot vorbit, în ani, încât e provincia românească a cărei istorie o cunosc cel mai bine, şi nu din şcoală, ci din ce-am citit despre el atunci când m-am documentat pentru articolele în care i-am ţinut partea, în care mi-am susţinut pledoaria ca avocat al românilor.
Acum n-am s-o mai fac. Acum n-o să mai amintesc de toate dovezile pe care le-am prezentat unei instanţe alcătuite, la urma-urmei, doar din cititori români care ştiau adevărul gol-goluţ şi fără articolele mele. De fapt, poate că atunci, ca şi acum, am scris doar ca să deschid supapa care-mi ţinea revolta sub presiune. Iar adevărul îl ştiu foarte bine şi cei din UDMR. Nu pot să fie atât de ignoranţi încât să şi creadă ce spun. Dar toate astea sunt în stare să le înţeleg. Sunt reguli ale jocului, din păcate tot mai pervers şi mai ticălos, parcă, pe zi ce trece, pe care îl practică politicienii noştri. Nu ştiu dacă unii chiar au vrut să vândă Ardealul, iar alţii ar fi mers până acolo încât să-l şi cumpere, pentru că, dacă e să fim cinstiţi, cred că nu prea ar avea ce să facă cu el. Ce nu înţeleg însă, în ruptul capului, e de unde atâta tupeu încât să-i pretinzi lui Klaus Iohannis să-şi ceară scuze minorităţii maghiare, în ţara lui. E ca şi cum i-ai cere preşedintelui asociaţiei de proprietari să-şi ceară scuze pentru că a îndrăznit să te treacă pe tabelul cu restanţieri la cheltuielile de scară sau te-a tras de urechi fiindcă ai dat muzica prea tare.
Am scris toate astea, din nou, în calitate de mic avocat al românilor. Fără nicio legătură cu Avocatul Poporului. Absolut niciuna.
Adrian CRÂNGANU