În anul 1870 a luat fiinţă, la Paris, prima Societate Naţională de Muzică din Europa. După patru decenii, cunoscutul şi mult-apreciatul etnomuzicolog român Constantin Brăiloiu a avut ideea unei astfel de ctitorii, dorinţă care a prins contur abia în anul 1920, la Bucureşti. Scopurile unei astfel de confrerii au fost dezvoltarea creaţiei musicale, punerea în valoare a acesteia prin tipărituri şi concerte în ţară şi în afara fruntariilor ei, sprijinirea oricărei iniţiative muzicale etc.
Membrii Societăţii – activi, ajutători, onorari şi donatori – au trebuit, la început, să redacteze Statutele şi să aleagă un Comitet de conducere. Acreditarea juridică a Societăţii s-a făcut în anul 1924.
Aderarea ca membru la cea mai înaltă formă de asociere a muzicienilor români a fost posibilă pe baza unei cereri în care solicitanţii trebuiau să menţioneze toate realizările lor de înaltă ţinută artistică. Câţiva muzicieni ai Caransebeşului, cu o activitate creatoare demnă de luat în seamă, au devenit, peste vreme, membri ai Societăţii Compozitorilor Români.
Primul dintre ei a fost preotul, profesorul, dirijorul, folcloristul şi compozitorul Timotei Popovici (1870-1950), care a intrat în această Asociaţie în anul 1932, graţie întregii sale activităţi desfăşurate la Braşov şi Sibiu.
Tiberiu Alexandru (1914-1997) a devenit membru al SCR-ului în anul 1935, pentru activitatea sa ştiinţifică şi de cercetare în cadrul Arhivei de Folclor, o anexă a Societăţii.
Muzicianul caransebeşean, originar din Boemia, Antoniu Sequens (1865-1938), a fost acceptat ca membru activ în anul 1937, pentru slujirea cu devotament a Bisericii ortodoxe şi a Şcolii româneşti.
Anul 1949 a adus elemente noi nu numai în „schimbarea la faţă” a titulaturii Societăţii Compozitorilor Români, care din acel moment a devenit Uniunea Compozitorilor Români, iar mai târziu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, ci şi în structura ei.
Pentru o seamă de muzicieni bănăţeni, în 1950 s-au deschis larg porţile SCR-ului: Alma Cornea Ionescu, Eugen Cuteanu, Izolda Erdely, Constantin Givulescu, Vadim Sumski şi Nicolae Ursu. Între ei, l-am descoperit şi pe caransebeşeanul Vasile Ijac (1899-1979), acceptat pentru valoroasele sale compoziţii muzicale.
După aproape trei decenii, în 1989, prof. Dumitru Jompan, născut în anul 1938, a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, pentru realizările sale în domeniile interpretare (dirijat coral), didactică muzicală şi muzicologie.
„Surprinzător este faptul că cel mai de seamă muzician al acestui oraş, Caius Lepa (1898-1978), autorul unei teze de doctorat de o valoare remarcabilă – «Instrumentele muzicale ale indienilor din America de Sud», susţinută la Universitatea din Viena în anul 1934, nu a fost membru al celui mai înalt prag valoric al muzicii româneşti, ceea ce din punctul nostru de vedere este nedrept”, ne-a spus reputatul dirijor de la Marga, Dumitru Jompan.
Sigur, porţile UCMR-ului rămân în continuare deschise pentru toţi aceia care vor să încerce urcuşul deosebit de anevoios spre înaltele culmi ale celei mai frumoase dintre arte, MUZICA.
Sonia BERGER
