Un vânt domol încerca să usuce agitația stârnită de furtună. O fetiță cu ochi verzi a alergat în fața casei și a privit florile ce le-a sădit în primăvară cu multă dragoste. Îmi amintesc, când treceam pe lângă locuința ei, că fetița mângâia niște firicele de verdeață abia încolțite. Când soarele a început să-și reverse focul peste pământ, pe spațiul verde din fața casei unei fetițe luminau niște floricele multicolore. Copila le îngrijea cu toată dragostea ei. Timpul călduros a trecut și toamna cu arămiul ei și-a cerut dreptul. Când și când, câte o frunză obosea, se ofilea și supăra câte o floare. Fetița o îndepărta, mângâia floarea, iar floarea îi zâmbea prietenește, salvată de o povară foarte grea, povara frunzelor care-i vorbesc despre moartea ce pândește din umbră, așteptând să guste făptura lor firavă. Petalele florilor din grădinița fetei nu se zbârceau asemenea pielii de pe obrazul bătrânilor. Erau la fel de netede și frumoase ca la începutul verii, semn că erau îngrijite cu toată dragostea de o mână dibace.

O furtună ivită după o zi călduroasă a începutului de toamnă a rupt floricelele din oaza de verdeață a fetiței, iar acestea au îmbrățișat cu petalele lor înlăcrimate pământul. Fetița le-a cules de pe vatra umedă, și-a ridicat ochii ei verzui spre norii nepăsători din văzduh ca să-i întrebe de ce au ucis fără milă tot ceea ce a avut ea mai drag, dar aceștia călătoreau nepăsători, în timp ce ecoul lor adus de vântul domol ce încerca să aline rănile provocate de furtună părea să transmită un singur mesaj: „N-am ce să spun“. Observând nepăsarea norilor, fetița a privit florile moarte, întrebându-le de ce nu s-au ținut puternice, pentru că ea, de dragul lor, a făcut o micuță seră, niște pereți și un acoperiș de sticlă, ca ele să fie la adăpost pe timp de iarnă. Florile moarte nu i-au răspuns, păreau să n-o mai recunoască. Fetița ar fi dorit să audă niște vorbe, nu neapărat cuvinte care s-o îndulcească, puteau să fie vorbe care s-o certe că nu le-a îmbrăcat cu acea căsuță de sticlă mai repede, dar ochii și buzele lor erau înlemnite, doar din când în când un murmur se ridica de pe petalele bătute de ploaie, ce acompania vântul: „N-am ce să spun“.

Elementele naturii își au cursul lor firesc, și totuși, fără să vrea, pot provoca durere în sufletul unui copil nevinovat ce le-a învelit cu lumină, ce a rupt petale din ființa lui și le-a dăruit florilor ce le îngrijea. Acele petale din ființa lui sunt de fapt lacrimile de pe chipul petalelor moarte, ce nu au ce să spună.

Trist este când auzim în jurul nostru de la cei pe care i-am considerat prieteni, la momente de cumpănă, aceleași cuvinte, „N-am ce să spun“. Ei sunt ființe, nu plante nevorbitoare, și se ancorează în același „N-am ce să spun“. Ei rostesc cu nepăsare „N-am ce să spun“, îți întorc spatele și își văd de viața lor mai departe. Poate e momentul în care ai nevoie să auzi un argument din partea lor, fie că este unul care să-ți încălzească sufletul, fie unul care să îți înghețe ființa, dar ipocrizia acelor ființe nu cunoaște decât câteva cuvinte – „N-am ce să spun“.

Cât timp au avut nevoie să fie ajutați, ca florile fetei ce așteptau mâinile ce le îngrijeau, știau să zâmbească, își găseau cuvinte alese, numindu-te cel mai bun prieten, dar când prietenul a epuizat o mare parte din bunul lui și i-a cerut o clipă și pentru el, cel fals, considerând că de acum nu mai are ce serviciu să obțină de la sclavul ce s-a lăsat pe el pentru a ajuta pe cel drag, se retrage în cochilia lui de piatră fără nicio explicație. Atunci când i se cere o vorbă de mângâiere sau de încurajare, el folosește doar câteva cuvinte: „N-am ce să spun“.

Cu inima zdrobită de răceala celui ce l-a considerat prieten, cel alungat meditează la momentele frumoase ce au înveselit cândva sufletul lor și constată că cel ce l-a alungat nu a avut timp niciodată pentru el, decât atunci când a avut nevoie de ceva în schimb, că el a fost lăsat pe ultimul loc mereu, alungat la margine chiar și atunci când putea să nu fie așa, și până și un petic ajuns în vistieria celui considerat de el floare rară valora mai mult decât făptura lui.

O să citez câteva versuri din poezia „Spune-mi ceva“, de Adrian Păunescu: „Spune-mi ceva,/ Dacă-am să te chem./ Dă-mi măcar un semn,/ Fie şi-un blestem,/ Din partea ta./ […]/ În noaptea despărţirii dintre noi,/ Copacii cad pe drum din doi în doi,/ În ochi mă bate viscolul câinesc/ Şi am venit să-ţi spun că te iubesc./ […] / Şi de atâta viscol vestitor,/ Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,/ Că tineri am intrat şi cu ce rost,/ Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost./ Nici aripile zboruri nu mai pot,/ E numai despărţire peste tot,/ Şi se aude că va fi mai greu/ Decât vom fi departe tu şi eu./ Dar nu pentru a-ţi spune că e rău/ Am dat cu bulgări mari în geamul tău,/ Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,/ Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc“.

Cel rănit tace, observă timpul ce a curs pe lângă el aducându-i fire albe la tâmple și e mulțumit că el a pus dragoste în toate. Privește pe cel ce nu are nimic de spus cu durere și-l consideră o lecție de viață. I-ar arăta iertarea, pentru dragostea sinceră de odinioară, dar nu poate, pentru că el nu mai are nimic de spus, pentru că tu ai fost ceva nesemnificativ, ceva epuizat, ca legumele din grădină, toamna. Cel care a pus suflet iartă și pleacă alungat, purtând cu el dragostea, iertarea, și lăsând liber ceva ce nu a fost al lui niciodată, dar el nu a avut ochi să vadă, a fost asemenea lui Oedip, căruia i s-au deschis ochii sufletești în absența luminii ochilor trupești. Așteaptă un semn ca să ierte și să înflorească din nou, întinde câte un test, dar prietenul nu trece testul toamnei, cum n-au trecut florile fetei pentru a se bucura de clopotul de sticlă, iar el repetă mereu aceleași cuvinte, „N-am ce să spun“.

Oamenii falși, atunci când sunt nevoiți să înceteze orice colaborare cu cineva ce nu le mai este de folos, se pierd, se fâstâcesc, se întorc cu spatele și rostesc, cu o prefăcută nevinovăție, „N-am ce să spun“. Ei și-au luat partea râvnită și pleacă mai departe.

Fata cu ochi verzi a luat florile zdrobite de furtună, le-a sărutat, le-a închis într-o carte voluminoasă, ca să preseze amintirea lor în timp, chiar dacă ele, când au fost întrebate de ce i-au întors spatele, s-au scuzat rostind doar câteva cuvinte: „N-am ce să spun“.

Ana Cristina POPESCU