Adrian CRÂNGANU

Duminică am văzut România cu aur la gât. Am să-mi duc imediat ideea mai departe, mă refer la discursul sportiv, pentru a face o paranteză de câteva cuvinte. Aşadar, de vreo două săptămâni am tot vrut să scriu o frază care se potriveşte ca o mănuşă lui Traian Băsescu, dar n-o mai ţineam minte exact, nici unde anume am citit-o şi nici cine a scris-o. La un moment dat am avut o bănuială şi până la urmă ea s-a adeverit. Am găsit-o în romanul „Lupul de stepă”, al lui Hermann Hesse, la pagina 62, şi sună aşa: „Întrucât burghezia a răstălmăcit în felul ei principiul celor mari: Cine nu este împotriva mea, este cu mine!”. Atât am vrut să spun şi aici se închide paranteza.

Revin, deci, la sport, cu promisiunea că-mi voi relua vechile obiceiuri, acelea de a nu mai scrie despre politică în editoriale. Sunt subiecte infinit mai plăcute şi mai ales mai importante, dar recunosc că m-am lăsat luat de val şi, la câte s-au întâmplat în ultimul timp, mi s-ar fi părut o laşitate să nu vorbesc de laşitatea altora. De aceea am făcut-o, şi nu din alte motive… Spuneam, aşadar, că duminică am văzut aur la gâtul României, la Olimpiadă. Apoi, aproape imediat, toată acea stare de bine mi-a fost adusă cu picioarele pe pământ de ştirea că un fotbalist de la Delta Tulcea, nigerianul Chinonso Ihelwere Henry a murit pe teren, într-un meci amical. Mi-e greu să descriu exact ce am simţit în momentele acelea, şi asta din cel puţin două motive. Primul ar fi acela că, de vreo câţiva ani, de când, săptămână de săptămână, stau pe terenul de fotbal, la vreo 10 metri în stânga porţii şi la trei de tuşa de fund, văd altfel totul. Am spus-o şi o repet: într-un fel se vede fotbalul la televizor, în altul din tribună, şi cu totul şi cu totul altfel de la nivelul gazonului. Acolo jos, unde stau eu de obicei, nu doar îl vezi. Acolo îl simţi, acolo îl auzi, îl miroşi ca nicăieri în altă parte. Acolo auzi înjurăturile în gura mare sau strivite între dinţi ale jucătorilor, acolo le auzi bucuria sau dezamăgirea, frustrarea sau revolta, acolo jos, la firul ierbii, auzi cum troznesc oasele sau apărătorile din plastic şi tot ce le spun arbitrilor, şi ei lor. Şi multe, multe altele. Acolo simţi mirosul ierbii călcate de crampoane, mirosul transpiraţiei şi al fricii, al victoriei şi al înfrângerii, fiindcă toate acestea au miros şi el nu poate fi simţit nici din tribună, nici în faţa televizorului. Şi, azi aşa, mâine aşa, am ajuns să îi văd altfel pe fotbalişti. Sunt oameni aidoma celor care se uită la ei şi care-i înjură ori îi aplaudă. Echipamentul îi face să arate toţi la fel, şi de la distanţă par maturi. De unde stau eu se văd doar copii şi, în cel mai rău caz, nişte tineri.

Duminică, Chinonso Ihelwere Henry, în vârstă de 21 de ani, a murit pe teren în timpul unui – reţineţi! –, în timpul unui „amical”. Sunt sigur că omologul meu de la Tulcea a simţit, pe lângă toate mirosurile pomenite aici de mine, şi pe cel al luptei. Nu pe cel al boicotului şi nici pe cel al cvorumului de 50 la sută plus unu. Acesta e al doilea motiv pentru care am spus că duminică – sper că am găsit expresia potrivită, pe care ar folosi-o generaţia lui Chinonso Henry – m-am simţit naşpa.