Nașterea de prunci nu este singurul scop al căsătoriei, Sfânta Scriptură rânduind alături de acest scop și pe acela de întrajutorare plină de iubire a soților, precum și funcția căsătoriei ca remediu al concupiscenței. Nașterea de prunci se răsfrânge însă pozitiv și asupra celorlalte două funcții ale căsătoriei. Nașterea de prunci este indicată ca scop al căsătoriei în mod expres la creație (Facerea 1, 28), astfel încât se poate spune că „transmiterea vieții este scopul primar și principal al căsătoriei”.
Prin nașterea și creșterea copiilor în familie se desăvârșesc și celelalte funcții ale unirii dintre bărbat și femeie prin căsătorie. Prin nașterea de prunci se împlinește unirea trupească și sufletească a soților. Se știe că celulele fătului conservă cromozomii proveniți de la ambii părinți, iar acești cromozomi dirijează împreună evoluția celulară a noii ființe umane. „Astfel, copilul este expresia unei alte realități: el exprimă viața cuplului parental. Căci părinții tind în mod intim să depășească relația lor mutuală, și, printr-o iubire care să fie dăruire și uitare de sine, tind să se pună în slujba unei noi persoane. Aceasta, de altfel, va concretiza, va întări și va îmbogăți creșterea vieții lor conjugale”.
Copilul constituie deci o valoare pentru părinți. În afară de demnitatea de soți, el le conferă și pe cea de părinți. Dar bogăția persoanelor umane este de așa natură încât un singur copil nu este de ajuns să exprime și să recreeze cuplul. Mai mulți copii, ba chiar numeroși copii vor exprima mai adecvat bogăția ontologică a căsătoriei.
Fecunditatea face parte din esența iubirii conjugale. Prin nașterea de copii, soții participă la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. „Respingând această posibilitate a procreării, omul respinge asemănărea sa cu Dumnezeu, respinge pe Creatorul său, prin aceasta alterează propria sa umanitate”.
Prin acceptarea responsabilității de a naște și crește copii, actele de unire trupească ale soților se îmbibă de un element spiritual și mai accentuat. Se poate vorbi de o adevărată „transfigurare” a legăturii trupești, prin asumarea răspunderii nașterii de prunci. Pe de altă parte, numai prin nașterea și creșterea copiilor, familia devine în mod propriu o celulă a societății. Evitând cu voia nașterea de prunci, soții se constituie de cele mai multe ori ca „o unitate egoistă în doi”, se închistează într-un egoism antisocial. Prin copii, părinții intră în relații mai bogate cu societatea, devin mai utili societății.
O familie care nu acceptă responsabilitatea procreării, care nu-și ia această „cruce”, a nașterii și creșterii copiilor, nu este o familie creștină. Sfântul Apostol Pavel evidențiază rolul soteriologic al procreării, când zice că femeia se va mântui prin naștere de fii, dacă stăruie cu deplină înțelepciune, în credință, în iubire și sfințenie (I Timotei, 2, 15).
Bineînțeles că această semnificație soteriologică a procreării se extinde și asupra soțului, care împărtășește și el „crucea” formării copiilor pentru viață. Același Sfânt Apostol îi scrie lui Timotei că numai cele văduve trebuie tratate cu grijă și cu cinste cuvenită, care sunt cunoscute pentru faptele lor bune și așează pe primul loc între aceste bune pe aceea de a-și fi crescut copiii (I Timotei, 5, 10). Despre cele tinere, Sfântul Pavel zice: „Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-și vadă de case… ” (I Timotei, 5, 14).
Sfântul Ioan Gură de Aur are o învățătură aparte în legătură cu înmulțirea neamului omenesc. El este de părere că viața în Rai a protopărinților noștri Adam și Eva era împodobită cu fecioria; căsătoria nu era absolut necesară pentru înmulțirea oamenilor, așa cum nu a fost necesară pentru aducerea la existență a primei perechi de oameni. „Spune-mi te rog – zice el – Adam a fost născut prin căsătorie? Eva a fost născută din durerile de naștere ale altei femei? Milioane de milioane de îngeri slujesc lui Dumnezeu, mii de arhangheli stau înaintea Lui; și nici unul din ei nu există datorită căsătoriei, nașterilor durerilor nașterii și zămislirii. Prin urmare Dumnezeu ar fi înmulțit cu atât mai mult pe oameni fără să fi fost nevoie de căsătorie, așa cum a făcut pe cei dintâi oameni, din care provin toți oamenii”.
Din cauza păcatului strămoșesc omenirea a fost condamnată la moarte, iar în firea omenească a intrat concupiscența. De aceea, după învățătura acestui Sfânt Părinte, Dumnezeu a instituit căsătoria, finalizând prin ea acest fel de înmulțire a neamului omenesc „prin unire trupească”, și odată cu aceasta potolirea concupiscenței.
A fost legată perpetuarea de cel de-al treilea scop al căsătoriei, înfrânarea poftelor trupești, care la Sfântul Ioan pare să aibă locul cel dintâi. După el, căsătoria „păstrează trupul creat; dacă n-ar avea această parte bună – continuă el – căsătoria n-ar fi de nici un folos”.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Avraam „n-a cunoscut-o” pe soția sa decât „după ce a trecut floarea tinereții”; și, de asemenea, după ce a avut copilul, „n-a mai avut relații cu femeia sa”. El n-a urmărit patima trupească, ci servirea făgăduinței lui Dumnezeu.
Totuși, „tirania poftei”, cum numește Sfântul Ioan atracția reciprocă dintre bărbat și femeie, „nu provine – spune el – din vreo necesitate cu silă, căci nimeni nu iubește cu de-a sila, ci de bună voia sa. […] Nu acuz – continuă el – pofta în sine; însă ea a fost dată pentru căsnicie, a fost acordată pentru facerea de copii, și nu pentru preacurvie și corupere. Obișnuiesc și legile să ierte păcatele forțate; însă din cele enunțate aici, nici unul nu provine din vreo necesitate sau silă, ci toate din dispreț către Creatorul. Nu a creat Dumnezeu natura noastră în așa fel, ca să fim siliți a păcătui, căci dacă ar fi așa nu ar exista pedeapsa”.
Sila în neînfrânarea poftelor trupești este generată doar de obișnuința cu păcatul. Această obișnuință provoacă atâta pagubă, încât, zice Sfântul Ioan, „Nici un sfat nu mai are vreo putere asupra celui deprins cu păcatul”.
Pr. Virgil VOINEA