Adrian CRÂNGANU

Îmi amintesc perfect când şi cum a început declinul României. Eram în armată, în toamna lui 1981, şi făceam gălăgie că la suplimentul de dimineaţă, de la ora 10, eram opt soldaţi la un pachet de unt sau patru la o conservă de pateu. Într-o zi, sătul probabil de mârâielile noastre, un locotenent m-a tras deoparte şi, ţinându-mă în continuare de nasturele de metal al vestonului, mi-a explicat ceea ce eu, ca un fel de lider al plutonului ce eram, trebuia să le transmit celorlalţi: că ar cam fi cazul să încetăm cu toată atitudinea asta de revoltă şi să fim mulţumiţi cu puţinul pe care ni-l dă Armata, fiindcă afară, adică dincolo de gardurile Unităţii, părinţii şi fraţii noştri au început să nu prea mai aibă ce mânca. Eu am zâmbit, lucru care bănuiesc că l-a enervat pe ofiţerul cu doar câţiva ani mai în vârstă ca mine, dar nu puteam să fac altceva atâta vreme cât, cu doar trei luni în urmă, eu lăsasem în urmă o societate întreagă căreia nu-i lipsea absolut nimic, aşa că el, locotenentul, mi-a mai zis o dată că exact asta se întâmplă în civilie. Apoi a plecat, supărat că şi aşa spusese mai mult decât avea voie.

În prima permisie, cu câteva zile înainte de Crăciunul lui 1981, aveam să mă conving că ofiţerul nu a exagerat situaţia nici măcar cu o literă. Începea greul. Şi tot greu, din ce în ce mai greu, am tot dus-o până în 1989. Astăzi, mulţi regretă vremurile acelea, dar cei care şi le amintesc exact şi înţeleg cu adevărat ce se petrecea atunci nu au de ce s-o facă. Alimentarele erau aproape goale în ultimul timp şi noi mâncam toate porcăriile imaginabile, programul la televizor ţinea două ore şi nu avea decât un subiect – Nicolae Ceauşescu, şi, peste toate, era atmosfera aia care de fapt i-a scos pe români în stradă în ’89. De fapt, singurul lucru bun din toată perioada aceea, şi care chiar cred că merită regretat, a fost stabilitatea monetară. Suta de lei era sută de lei, însemna ceva, salariile erau cât de cât echitabile, îmi amintesc că eu aveam vreo 2.200 de lei şi am aflat, imediat în 1990, de la televizor şi din ziare, că Ceauşescu avea 12.000 şi că raportul de 1/5 între cel mai mic şi cel mai mare salariu nu fusese niciodată depăşit. E, cred, singurul lucru care merita regretat din comunism. Alături de stabilitatea locului de muncă.

Pe urmă, la noi, salariile au luat-o razna rău de tot. Erau, încă de pe acum 20 de ani, directori care câştigau cât preşedintele ţării şi primul-ministru la un loc. Şi-mi amintesc că într-o zi m-am întâlnit cu o cunoştinţă căsătorită cu un neamţ get-beget, şi l-am întrebat pe el dacă în Germania vreun angajat la Stat are salariu mai mare decât cancelarul de la acea vreme, Helmuth Kohl. M-a privit neîncrezător şi mi-a spus că salariul lui Kohl e de 20.000 de mărci pe lună şi nimeni nu are cum să aibă mai mult decât el. Aşa e legea. Sărmanii nemţi! Ei n-au ştiut să inventeze, ca noi, sporurile şi stimulentele nemuncite…

Astăzi fiul meu are 19 ani. Mă întreb, oare ce i-ar spune un tânăr locotenent dacă ar trebui să-l tragă deoparte de nasturele de metal al vestonului. Nu e însă cazul. Din fericire, fiul meu nu face armata. Sau poate din păcate…