Adrian CRÂNGANU
Mă bucur. Mă bucur că sâmbătă Ştefan Isac a plâns. Şi mă mai bucur fiindcă şi altor oameni le-au dat lacrimile, tot sâmbătă, atunci când, la Casa de cultură, s-au strâns laolaltă atâţia câţi au putut din cei care, de-a lungul timpului, şi-au lăsat sufletele, ori vocile, ori paşii la ,,Doina Banatului” din Caransebeş. La 60 de ani, Ansamblul a vrut să-şi vadă copiii răspândiţi prin toate colţurile ţării şi i-a chemat la casa părintească. Iar ei au venit, fii risipitori fără voia lor. Atunci a lăcrimat Ştefan Isac, când i-a văzut pe toţi unul lângă altul. Alţii, puţin mai bătrâni, stăteau pe scaune. Nu-i mai ţineau picioarele. Inimile, însă, da.
Pe fiecare dintre ei îl cunoşteam bine, chiar foarte bine. Stăteam puţin mai la o parte, nu numai pentru că nu-mi place să ies nicăieri în faţă, ci fiindcă era în primul rând sărbătoarea lor, şi abia pe urmă a mea. Stăteam, aşadar, mai retras, şi încercam să le pun nume după fotografiile pe care le aveam în faţa ochilor minţii. Pe unii îi ştiam de la televizor, dar, chiar şi aşa, spre ruşinea mea, n-am recunoscut, cred, decât vreo jumătate dintre ei, cu toate că, fiecăruia în parte, îi ştiam viaţa aproape pe de rost. Şi asta pentru că la cartea pe care a lansat-o sâmbătă Ştefan Isac am pus şi eu umărul.
Colaborarea, şi apoi prietenia mea cu autorul au dus până la urmă la naşterea volumului ,,Pe urmele Doinea Banatului şi ale slujitorilor ei”. Ştefan Isac a muncit mai rău ca un rob ca să adune informaţiile despre artiştii care, de 100 de ani încoace, au cântat şi au jucat la Caransebeş. Din experienţă, ştiu perfect cum se face o documentare minuţioasă şi temeinică în zilele noastre, şi pot doar să-mi închipui ce înseamnă să cauţi în arhive ori în caiete de memorii, prăfuite ori şterse de vreme, datele de care ai nevoie. Eu n-aş fi avut atâta răbdare. El, însă, a avut. Şi recunosc acum, articolele lui au fost mană cerească pentru ziarul ,,7 Zile”, aflat la început de drum, iar ele i-au susţinut primii paşi. Într-un cuvânt, m-au ajutat enorm. Timpul a trecut, ziarul a început să meargă pe picioarele lui, iar când am socotit că s-au strâns suficiente texte cât să umple coperţile unei cărţi, am hotărât amândoi să ne apucăm de treabă. Iar singurul mod în care-i puteam întoarce serviciul pe care mi l-a făcut în urmă cu doi ani era să fac ce ştiu eu mai bine: să mă ocup de partea literară. Fără exagerare, cred că am citit şi am răs-citit de cel puţin cinci ori biografia fiecărui artist care a apărut în volum, până am ajuns să le ştiu aproape pe dinafară pe toate.
Tocmai de-aceea spuneam că îi cunoşteam atât de bine pe toţi cei veniţi sâmbătă la Casa de cultură. Fotografiile au fost singurele care m-au derutat, fiindcă ele au rămas ca-n tinereţe, neschimbate, la fel ca şi sufletele, vocile ori picioarele artiştilor. Feţele, însă, au îmbătrânit. Şi ochii. Ai lui Ştefan Isac n-au putut să-şi ţină lacrimile-n frâu. Iar când lucrurile s-au mai potolit, prietenul meu m-a luat de braţ şi m-a prezentat drept ,,naşul cărţii”. În cazul acesta, darul meu pentru micuţa fină este articolul de faţă. Iar tânărului tată în ale scrisului îi doresc să mai plângă măcar o dată. Ca să mă bucur de lacrimile lui de bucurie.
