Adrian CRÂNGANU

După atâţia amar de ani petrecuţi în presă, în care am lucrat cu cuvintele şi pozele, trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut niciodată, nici să se scrie despre mine, şi, cu atât mai mult, să fiu fotografiat. Nu ştiu exact de ce. Pe de o parte, poate, reţinerea mea pleacă din faptul că nu sunt fotogenic. Pe urmă, nu-mi place să ştie lumea cum arăt. Nu cred că de modestie e vorba, cât mai degrabă de teama că oamenii care îmi citesc articolele îşi imaginează că arăt cum vor ei să arăt şi, atunci când mă văd în poză, sunt dezamăgiţi. Iar eu am preferat întotdeauna ca lumea să mă judece după ceea ce fac sau cum gândesc, şi nicidecum după felul în care arăt.

Nici acasă nu am prea multe poze, iar din puţinele pe care le păstrez într-o cutie de pantofi cred că jumătate sunt făcute până pe la vârsta de 10 ani. Sunt singurele care merită privite, fiindcă doar ele mă fac să zâmbesc. Celelalte îmi trezesc doar amintiri, şi atât. În unele sunt crispat, în altele doar rigid şi doar în câteva faţa şi ochii exprimă cu adevărat ce simţeam atunci, iar trăirile, îmi dau seama acum, trebuie să fi fost foarte puternice dacă au reuşit să răzbată dincolo de zidul de reticenţă pe care îl ridicam ori de câte ori mă aflam în faţa obiectivului unui aparat de fotografiat.

Din ceea ce am spus până acum, reiese că aşa am fost de când mă ştiu. Şi asta explică, într-un fel, de ce simt nevoia să întorc capul atunci când văd pe câte unii care se pozează oriunde, oricând şi cu oricine. Nu vreau să se înţeleagă de aici că-i condamn. E vorba doar că nu-mi plac aceleaşi lucruri care le plac lor şi mai cred că, dintre noi, eu sunt cel sucit, nu ei. Lucrurile se schimbă însă când vine vorba de fotografie, ca afacere, iar mie, în cazul ăsta, îmi displac, deopotrivă, şi cei care fotografiază, şi cei care se lasă fotografiaţi. Lucrez în presă – clar, în cu totul alt tip de presă decât cel la care mă refer –, sunt, aşadar, jurnalist de suficienţi ani încât să ştiu perfect până unde se întinde limita bunului-simţ când e vorba de viaţa privată a cuiva. Or, cred că asta îmi dă dreptul să nu fiu deloc de acord cu ziarele de scandal pline de poze cu te miri ce jumătate de nulitate care şi-a înşelat cealaltă jumătate de nulitate, şi cu mai ştiu eu ce neica-nimeni care s-a întâlnit pe ascuns cu vreo fufă de doi bani. Ziare cumpărate cu mâna tremurătoare, pe care nu s-a uscat încă tuşul şi pe care babele le răsfoiesc pe nerăsuflate, cu gura căscată. Ziare, zic eu, făcute exact pe măsura nivelului de cultură al poporului român. Iar tirajul lor nu doar că mă pune pe gânduri, ci chiar îmi dă fiori…

La toate astea mă gândeam în maşină, în drum spre Herculane. Priveam iarba care alerga spre mine în goana autoturismului, vedeam copacii cu frunze nici verzi, nici arămii, munţii atât de demni şi de singuratici, şi mă întrebam: pe ei cine să-i mai fotografieze? Atunci, mi-am scos aparatul din husă şi l-am reglat. La o curbă, lângă şosea, o femeie avea îngrămădite, pe o masă, pere, prune şi câteva sticle cu ţuică. Sub ele, să nu se murdărească, un ziar plin-ochi cu poze. Mi-am băgat aparatul înapoi în geantă. Iarba, copacii şi frunzele au să fie acolo şi data viitoare. Şi munţii, la fel. Şi ei au să mă ierte.