Niciodată nu mi-au plăcut turnătorii. Nu pot să spun c-am avut de tras de pe urma lor, ba, din contră, ani buni chiar m-am amuzat din pricina unuia, dar mereu i-am comparat, și nu știu de ce, cu șobolanii, care, după mine, sunt cele mai scârboase dihănii de pe fața pământului. N-am cunoscut eu prea mulți, pe de o parte fiindcă întotdeauna își ascundeau adevărata față, la fel cum jivinele cu care găsesc eu că seamănă se furișează prin cele mai infecte și întunecoase locuri, iar pe de altă parte pentru că m-am ferit de ei atunci când le-am simțit duhoarea. De unul însă m-am împiedicat la fiecare pas și, oricât m-am străduit, n-am reușit să-l ocolesc sub nicio formă. Eram tânăr pe-atunci, lucram în uzină și cred că așa, cam o dată pe săptămână, depinde de cât de des făceam eu câte-o boroboață, maistrul sau secretarul de partid mă chemau într-un colț și încercau să-mi explice că nu era bine cum procedez, fiindcă iar m-a trecut Popa în raportul lui. De fapt, mare lucru nu făceam, decât că-i desenam lui Ceaușescu ochelari, mustăți, barbă și plete în pozele din cărțuliile cu coperți roșii de care erau pline rafturile birourilor, ori trăgeam la țintă cu praștia, cu bile de rulment, în tablourile lui, fiindcă îmi plăcea la nebunie cum exploda polistirenul pe care era lipit portretul lui. Dar făceam totul în văzul lumii, ziua în amiaza mare, încât cred că nu era om în hală, de la șchiopul bâlbâit care aduna șpanul, până la șeful de secție, să nu fi știut cu ce mă îndeletniceam eu. Cu toate astea, moșul – fiindcă, pe vremea aia, mie mi se părea că Nea Sifon avea cel puțin vreo 5.000 de ani – își făcea numărul și, cu o tenacitate pur și simplu bolnavă, mă trecea doar pe mine pe lista cu dușmani de clasă pe care o trimitea apoi la Securitate. Toată lumea știa că e turnător, la fel cum se știa că eu nu pot fi adus în veci pe calea cea bună.
Nu l-am înțeles atunci, așa cum nu-l înțeleg nici acum, după atâția amar de ani. O vreme mi-am zis că ura oamenii fiindcă el era o stârpitură – mic, crăcănat, roșu la față ca sfecla și ciupit de vărsat, cu ochi bulbucați, mari cât mingile de fotbal și cenușii ca zăpada murdară, cu buze groase ca două cauciucuri de tractor, cu sprâncene ca niște coarne de cerb, cu lighene în loc de urechi și cu o voce care jurai că-i hupa care anunța în hală pauza de masă. Dar nici el, așa pocit și spurcat cum l-am descris, n-ar fi fost în stare să urască într-atât prostiile mele încât să se autodenunțe numai ca să moară cu mine de gât. Canalele puturoase și haznalele în care se ascundea de lumină sufletul lui Nea Popică erau parfum față de lumea pestilențială în care trebuie să trăiești ca să te torni din răzbunare. Sau de frică, depinde. Recunosc că n-am cunoscut-o personal, însă uneori, atunci când televiziunile dau la o parte puțin perdeaua care o ascunde, mai arunc și eu câte-o privire dincolo, în parlament, și pot ghici realitatea din spatele imaginilor. Într-o seară am văzut limpede un salon uriaș, ticsit de suflete cu fețele schimonosite de lipsa singurului drog care le mai poate alina suferințele: puterea. Și banii, dar puterea în primul rând, aia care-i amețește și care-i minte cu nerușinare și pe care o caută, cu privirile rătăcite, pe sub mese, în patru labe, în sertarele goale ale pupitrelor care le țin loc de pernă, în apa din pahar și în aerul pe care-l respiră, în sticluțele cu aghiasmă și-n semnul crucii. Efectele dozei pe care și-au injectat-o acum patru ani sunt pe terminate și iluzia că ei sunt dumnezei începe să se risipească cu fiecare pacient pe care procurorii îl umflă și-l bagă în sala de dezintoxicare și de revenire cu picioarele pe pământ.
Iar aerul din salon era atât de fetid, încărcat de frică, de ură, de cătușe și frustrare, încât răzbătea până la mine, și am stins televizorul. Și dintr-odată m-a apucat un dor nebun de Nea Popică.
Adrian CRÂNGANU
