Adrian CRÂNGANU

Am mai spus-o de câteva ori până acum: eu am avut ghinionul – unul făcut cu mâna mea, recunosc – să lucrez, de 20 de ani încoace, numai în sectorul privat, ceea ce, din punct de vedere sindical, a însemnat un zero absolut. Am muncit întotdeauna în firme micuţe sau cu cel mult 25 de salariaţi, un număr pentru care liderii de sindicat bănuiesc că n-aveau niciun interes să se sinchisească măcar, cu toate că numai eu ştiu cât de greu ne era să ne afiliem la vreo federaţie. Iar atunci când totuşi catadicseau să se intereseze de problemele noastre, legate în cea mai mare parte de salarii, veneau, beau o cafea cu şefii, se jucau un pic, şi unii şi alţii, de-a negocierea, pe urmă plecau, vrând să lase impresia că cine ştie ce mare lucru au obţinut pentru noi. În realitate, cred că oricare dintre salariaţi ar fi făcut mai mult dacă ar fi vorbit cât de cât frumos cu patronul.

Pe de altă parte, lucrând în presă, mai mereu am fost rugat de liderii sindicali să le susţin acţiunile. Mai un interviu, mai o ştire, mai un articol şi câteva fotografii sugestive, care, toate, să oglindească activitatea lor şi să arate câtă dreptate au ei. Am făcut-o întotdeauna, cumva dintr-un sentiment de solidaritate cu cei pe care-i reprezentau şi, instinctiv, dintr-o pornire contra patronilor, clasă pe care o cunoşteam atât de bine… La fel de bine ca şi pe cea a liderilor sindicali, din păcate.

De ce spun asta? Simplu. Fiindcă subiectul – protestele bugetarilor – e la ordinea zilei pe toate canalele de televiziune şi se află pe buzele tuturor, şi pe de altă parte pentru că, uitându-mă la capii mişcărilor sindicale, văd că sunt exact aceiaşi din urmă cu 20 de ani. Puţin mai cărunţi şi mai graşi, mai blazaţi, dar şi cu un discurs mai şlefuit de trecerea timpului, îi recunosc pe toţi. Cu o singură excepţie, niciunul nu cred, sau nu ştiu eu să fi fost schimbat din ’90 încoace, şi chiar şi acela a fost dat jos pentru nişte găinării care n-aveau nicio legătură cu apărarea drepturilor salariaţilor.

Şi, atunci, mi-am pus şi eu întrebarea firească, şi cred că nu sunt singurul care a făcut-o: cum de au rezistat 20 de ani în fotoliile mult mai călduţe decât se crede îndeobşte, aceşti lideri? Pentru că, repet, sunt unii şi-aceiaşi de la înfiinţarea sindicatelor, a federaţiilor şi chiar a confederaţiilor sindicale. Eu am găsit două răspunsuri, şi cred că niciunul nu e pe placul lor, dar amândouă mi-i ridică în cap pe cei despre care vorbesc. N-au decât să se supere, dar aşa văd eu lucrurile după 20 de ani de presă, în care am participat la zeci de proteste şi de negocieri în spatele uşilor închise. Primul motiv ar fi acela că s-au înconjurat, cu toţii, de alţi lideri mai mici, obedienţi şi care sunt conştienţi că dacă pică şefii care-i ţin prin preajmă, pică şi ei, iar atunci când se votează ştiu pe cine să susţină. Al doilea ar fi că liderii eterni de care vorbesc sunt mână în mână cu conducerile împotriva cărora ar trebui să-şi arate colţii.

Iar pentru aceste două motive, care de altfel le asigură şi nemurirea în fotoliile de lideri sindicali, eu cred că în România nu se va mai întâmpla, niciodată, nimic…