Într-una din nopţile trecute, acelea care ne-au uscat parcă şi cuvintele pe buze, cum mă perpeleam de căldură, cu geamul deschis la perete şi perdeaua trasă, tot întorcându-mă de pe-o parte pe cealaltă fără să reuşesc în ruptul capului să aţipesc măcar, m-am gândit că, în Iad, n-are cum să fie cu mult mai rău decât în camera mea. Recunosc că, la câte tâmpenii am făcut, dacă Raiul şi Iadul ar exista cumva, eu m-aş vedea, bineînţeles că atunci când o să fie cazul, mai degrabă pufăind dintr-o ţigară şi scufundat până la gât în cazanul cu smoală, decât fâlfâind duios din aripioare printre norişori sau plutind visător pe deasupra unor pajişti veşnic verzi, străbătute de pâraie pururi cristaline. Acum, însă, după toate căldurile astea, resemnarea cu care îmi acceptam viitorul de după moarte a început să se cam clatine şi mi-am zis că ar cam fi cazul, pentru orice eventualitate, să trec numai pe fapte bune, măcar de-acum înainte.
Şi cum nici după hotărârea asta n-a fost chip să adorm, am început să mă gândesc cam la ce m-aş putea aştepta dacă n-o să reuşesc să recuperez din handicapul prostiilor pe care, de cele mai multe ori fără să-mi dau seama, le-am făcut. Până în seara în care s-au petrecut toate astea, credeam că o idee, aşa, cam despre cum arată Iadul, aveam, fiindcă, mai demult, am dat o raită pe-acolo. Aşa mi-am închipuit eu că s-a întâmplat în Decembrie ’89. Am intrat pe poarta lui odată cu prima rafală de mitralieră pe care am auzit-o, fiindcă de văzut n-am văzut nimic. Pur şi simplu mi-a îngheţat sângele-n vene şi mi s-a uscat gura, exact ca acum, pe căldurile astea, cu toate că era iarnă. Eram obişnuit cu împuşcăturile din Armată, numai că acolo eram în poligon, dar mai ales de cealaltă parte a ţevii.
Ce vreau de fapt să spun, ca să mai scurtez din aventuri şi să ajung mai repede acolo unde vreau, e că toţi cei din jurul meu, care muriserăm într-un fel şi ajunseserăm să simţim în nări mirosul de pucioasă şi feţele ne ardeau de la căldura focului veşnic, eram tineri. Nesimţit de tineri, cum parcă a spus unul dintre noi, dacă-mi aduc bine aminte. Nu cred, adică nu că nu cred, sunt sigur că n-am văzut, atunci şi acolo, pe cineva trecut de 35 de ani. Se dăduseră la fund cu ştiinţa aceea de-a se face mici, deprinsă în zecii de ani de comunism, la fel de repede cum au ieşit la lumină atunci când totul s-a terminat cu bine. Un bine pe care copiii şi nepoţii lor îl făcuseră.
Părinţii mei la fel au procedat. Părerile tatălui meu nu m-au interesat niciodată, aşa că nu l-am băgat în seamă nici atunci, în schimb îmi păsa de ce zicea mama. Prin ianuarie ’90 cred că a fost prima oară când am contrazis-o fără să mai las nimic de la mine, şi de-atunci, am impresia acum, nu ne-am împăcat niciodată pe de-a-ntregul. Vinovatul – şi recunoaşterea asta şi regretele, chiar dacă târzii, sper să mi se pună la faptele bune de care am pomenit – am fost doar eu. Îi spuneam, mereu, să aibă mare grijă cu cine votează. Ea încerca să schimbe subiectul şi mă întreba, absolut întotdeauna, noi ce-am mai gătit pentru prânz. Eu luam foc, iar ea îmi explica simplu că o să pună ştampila exact pe ăia care au scos-o la pensie atunci, imediat în ’90, la 51 de ani, şi care-i mai dau câte trei, patru lei, de două ori pe an. Abia târziu, când n-am mai avut cu cine să mă cert, am înţeles că iadul meu fusese în zadar.
Cât despre căldură, trebuie să recunosc că, zăpăcit cum eram în noaptea aia, o clipă mi-a trecut prin cap că poate e un fel de încălzire pentru ce-o să se-ntâmple după septembrie, când raiul pensionarilor o să-nsemne iadul nostru, al celor nesimţit de tineri atunci, în Decembrie ’89, când l-am mai trăit o dată. Degeaba.
Adrian CRÂNGANU