Rostul și menirea nevoinței creștine sunt să ne ajute să împlinim cu râvnă și dăruire poruncile lui Hristos, astfel încât ele să devină singura lege veșnică a întregii noastre ființe. Această nevoință, care înnoiește și preschimbă lăuntric viața omului, așezând-o în armonie cu Duhul lui Dumnezeu, presupune împreună-lucrarea a doi factori: voia lui Dumnezeu și libera alegere a omului. Primul factor este infinit de mare, iar cel de-al doilea infinit de mic, însă de neapărată trebuință pentru ca împreună-lucrarea celor doi factori să aducă cu adevărat roade.
Există două forme de nevoință ascetică, una negativă și alta pozitivă. În cea dintâi formă de nevoință precumpănește factorul uman și lupta împotriva „legii păcatului” (Romani 7,22-25), care lucrează înlăuntrul nostru. Cea de-a doua, care se mai numește și harică sau dumnezeiască, constă în lucrarea duhovnicească prin care omul sporește în tot lucrul bun și dobândește plinătatea iubirii dumnezeiești.
Nevoința ascetică presupune o trudă anevoioasă și chinuitoare pe care omul o ia asupra lui pentru a-L încredința pe Dumnezeu că Îi aparține. Atunci, în chip cu totul neașteptat, se petrece o minune ce îi covârșește mintea și îi umple de uimire inima. Omul se învrednicește de lumina Soarelui celui nezidit, care aduce mângâiere și pace sufletului său și îi robește mintea cu o nouă contemplație. Contemplația aceasta este insuflată de vederea Dumnezeului celui smerit, care înflăcărează întreaga fire a omului și îi preface fiecare energie într-un avânt al iubirii. Din acest moment, nevoința devine harică, căci harul lui Dumnezeu care sălășluiește în om „se ostenește” (I Corinteni 5,10) mai mult decât omul însuși. Această insuflare este atât de puternică și face ca viața omului să se umple de har, încât lupta cu legea păcatului dispare cu desăvârșire. Astfel, se împlinește cuvântul Apostolului Pavel, potrivit căruia răul se biruiește cu binele (Romani 12,21), la fel cum, în cele din urmă, „ceea ce este muritor va fi înghițit de viață” (II Corinteni 5,4).
Nevoința ascetică negativă, care constă în lepădarea de omul cel vechi al păcatului și al patimilor, este de lungă durată și ne călăuzește la cea de-a doua formă de nevoință – cea pozitivă, în care ne îmbrăcăm cu omul cel nou, reînnoit prin harul Duhului Sfânt. Nevoința pozitivă, sau harică, este insuflată de vederea Persoanei și a pildei Domnului Hristos, așa cum am arăt mai sus. În amândouă formele de nevoință, ucenicul lui Hristos împlinește poruncile, chiar dacă la măsuri diferite, și pășește astfel pe calea Domnului.
Oricare ar fi forma de nevoință pe care o îmbracă viața ascetică a omului, pilda și calea Domnului sunt de mare însemnătate pentru el, dacă dorește cu adevărat să se unească cu Hristos. Pentru a dobândi darurile duhovnicești, trebuie să păstrăm mereu viu înaintea ochilor noștri chipul cel smerit al Domnului și să nu ne abatem de la calea Lui. Acestea două, pilda și calea Domnului, sunt un izvor nesecat de insuflare și de putere pentru ucenicul care năzuiește la desăvârșirea duhovnicească, după „hotărârea și harul lui Dumnezeu care i-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor” (II Timotei 1,9).
Calea Domnului este calea spre cele de jos și are drept lege sfântă cuvântul lui Hristos: „Cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 14,11). Această cale este îndoită: mai întâi coboară, iar apoi urcă, căci înălțarea urmează numai după ce ne-am smerit pe noi înșine printr-o mișcare pogorâtoare a duhului. Sfântul Apostol Pavel spune că pogorârea lui Hristos „în părțile cele mai de jos ale pământului” și înălțarea Lui „mai presus de ceruri” sunt izvorul din care s-au revărsat toate darurile Duhului Sfânt (Efeseni 4,8-10). Cu alte cuvinte, bogăția darurilor duhovnicești depinde de profunzimea deșertării de sine pe care creștinul o atinge în călătoria sa către cele de jos.
Lucrarea pocăinței este cea care ne dă putere să-L urmăm pe Hristos cu hotărâre pe calea spre cele de jos. Pocăința înseamnă, în esență, a lepăda tot cugetul trupesc și a nu ne pune nădejdea în noi înșine, ci numai în darul lui Dumnezeu. Cel ce se pocăiește îmbrățișează porunca Domnului cu credință, își răstignește mintea prin frica lui Dumnezeu și primește lumina harului, care îi smerește inima. Totodată, i se dă a-și cunoaște sărăcia duhovnicească și, prin plânsul duhovnicesc și prin alte fapte de pocăință, începe să caute sfințenia și să se îngrijească de mântuirea sa. Astfel, își începe călătoria spre cele de jos. Cu cât se adâncește mai mult în smerenie și în lepădarea se sine, cu atât mai mult își întețește pocăința și strădania de a se curăța pe sine de toată întinăciunea trupească și sufletească.
Călătoria spre cele de jos coincide cu pogorârea minții la inimă. Cu cât se prelungește și se adâncește mai mult pocăința omului, cu atât sporește și luminarea harului în inima sa. Sfântul Duh zugrăvește acolo chipul Domnului Iisus, iar când pocăința atinge o anumită plinătate, mintea află adâncul inimii, este cu totul robită de chipul lui Hristos și se umple de uimire înaintea Duhului Său smerit. Unirea Duhului omului cu Duhul lui Hristos se săvârșește în adâncul inimii. Acolo creștinul descoperă că ființa sa este indisolubil legată de existența întregii umanități. El gustă din harul și energia iubirii lui Hristos, care se revarsă asupra întregii lumi și asupra tuturor oamenilor. Iubirea lui Hristos îl face să simtă că întreg neamul omenesc este parte inseparabilă a vieții sale. Atunci omul pătrunde înțelesul poruncii lui Hristos, „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, în dimensiunea ei existențială. În prepoziția „ca”, el recunoaște comuniunea ontologică și unitatea ființială a tuturor oamenilor. Oriunde s-ar afla, el vede lumea în duh și trăiește suferința ei. Nutrește aceleași simțăminte pentru lume ca și Dumnezeu și este insuflat de aceeași dragoste. Atunci omul se pocăiește și se roagă pentru întreaga lume ca pentru sine însuși.
Pr. Petru PAICA