Lăutari de altădată

Nica Iancu Iancovici

Cel mai vestit lăutar al Banatului de Pustă, din secolul al XIX-lea, a fost Nicolae Iancu, zis Nica, nume completat – sub influenţa sârbizării impuse în acea perioadă – cu Iancovici.

S-a născut la 21 martie 1821, în localitatea Cerneteaz. A fost al nouălea copil al unei familii împovărate, de plugari români. Copilăria nu i-a fost fericită, fiindcă a rămas orfan de tată de timpuriu, iar mama – disperată din cauza sărăciei – l-a dat de pomană unui vecin. Micuţul Nica păzea vitele protectorului său, iar când a venit vremea să meargă la şcoală a urmat câteva clase primare. Atunci s-a născut în el şi pasiunea pentru muzică, pentru cântecul popular. Asculta cu multă plăcere cum doineau păstorii şi, imitând alţi copii de seama lui, a început să înveţe să cânte la fluier. În scurt timp i-a întrecut pe toţi. Când, în duminici şi la sărbători, se întindea hora în sat, pe Nica nu-l puteai dezlipi de lângă lăutari şi parcă se topea de dor cum ar fi vrut să înveţe să cânte la vioară. Aşa, se pare că maică-sa, simţindu-i pasiunea pentru muzică, atunci când a împlinit 9 ani, l-a luat înapoi de la stăpân şi l-a dat covaciului (fierarului) din sat, care avea o vioară şi, în anumite zile, mai înveselea tineretul cu ea. Covaciul îl ţinea însă pe Nica mai mult la nicovală decât la instrumentul muzical.

Nica s-a mulţumit la început cu meşteşugul pe care l-a putut prinde în lunile petrecute la noua gazdă, şi, profitând de faptul că mama lui s-a recăsătorit cu un om mai înstărit, a fugit acasă de la covaci şi a cerut să-l trimită la oraş, să înveţe vioara. Aşa a ajuns copilul Nica ucenic la un lăutar bătrân din Timişoara, care şi-a instruit elevii după o metodă pe cât de hazlie şi originală, pe atât de frecvent practicată de lăutari în acea vreme. Bătrânul ţigan îl lua pe Nica pe genunchi, îi potrivea vioara sub bărbie, cu mâna dreaptă îi conducea arcuşul, iar cu cealaltă îi apăsa degetele pe coarde. După trei ani, „maestrul” a constatat că a fost depăşit de ucenic. Cu acel certificat original de lăutar, Nica şi-a început cariera artistică. Mai întâi s-a angajat într-o orchestră din Timişoara, dar, fiindcă repertoriul popular ţărănesc îl atrăgea mai mult, a părăsit şi formaţia şi oraşul, şi a pornit în peregrinări cu diferite tarafuri din Ciacova, Vârşeţ, Becicherecu Mare etc., iar la 20 de ani s-a stabilit în Lugoj. Aici a intrat în capela „domnească” a capelmaistrului neamţ Sepi Müller, la care a învăţat nu numai să cânte „după notă” un repertoriu variat de muzică clasică şi de salon, ci să mânuiască şi celelalte instrumente din orchestră, precum şi să dirijeze. De multe ori l-a înlocuit pe Sepi Müller ca „primaş”. Către anii 1846-1847, Sepi Müller a devenit „domnos”, nu se mai ostenea la drumuri, prefera vânătoarea şi chefurile în familiile elitei oraşului, iar formaţia sa se mândrea mai mult cu arcuşul lui Nica. În aceste condiţii – după şapte ani –, Nica, împreună cu alţi opt colegi din orchestra lui Sepi Müller, s-a retras din capela nemţească şi a pus bazele unui taraf nou, de sine stătător.

Dispunând acum de propria formaţie, spre a câştiga simpatia înaltelor cercuri sârbeşti – dominante în Lugoj în prima jumătate a secolului al XIX-lea –, Nica nu s-a opus la schimbarea numelui, din Iancu, în Iancovici. Sub acest nume, de „Iancovici”, va apărea începând din 1847. O fotografie din acest an ni-l arată pe Nica alături de de cei 12 lăutari ai săi, impozant, cu barbă mare, neagră, sigur de sine şi de orchestra sa. De remarcat prezenţa trompetelor – rod al influenţei muzicii germane –, alături de tradiţionalele viori, ţambal, violoncel şi contrabas.

Lăutarii din fotografie – cu excepţia a doi ţigani – au fost toţi ţărani. Cu acel taraf, Nica Iancu Iancovici a participat la Revoluţia din 1848, cu o vestită serenadă pe care i-a cântat-o generalului Bem, colaboratorul lui Bălcescu, sub fereastra Comitatului din Lugoj. Fiind alungat de naţionalişti, Nica a ajuns la Timişoara, în tabăra revoluţionarului Kossuth, care l-a scăpat de furia acestora, îmbrăcându-i toată orchestra, timp de şase săptămâni, în haine militare ungureşti, spre a putea reveni la Lugoj. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat în viaţa lăutarului Nica Iancu Iancovici o perioadă de pribegie, de suferinţă, dar şi de succese binemeritate. Reîntors la Lugoj, şi-a înnoit repertoriul cu melodii populare ca „Iedera”, „Poşovaica”, „Tropa”, „Dunda”, „Momirul”, „Cârligul”, „Pe picior”, „De doi”, „Lugojana”, „Baladele Novăceştilor”, „Iovan Iorgovan” şi altele. Cât a fost de preţuit Nica, se poate vedea din faptul că, începând din anul 1860, nu se concepea Rugă în Banat sau nuntă la Lugoj fără participarea tarafului său. Nica a făcut din cele 15 figuri de joc ale „Lugojanei” o remarcabilă suită de dansuri populare, ca „Oşteanul român”, „Bâr oiţă, bâr” şi romanţa „Rosa de Craiova”, şi i-a inspirat pe compozitoarea Sofia Vlad-Rădulescu, talentată pianistă, folcloristă şi corepetitoare a Corului din Lugoj, şi, mai târziu, pe Ion Vidu, Filaret Barbu şi Tiberiu Brediceanu.

Nica Iancu Iancovici era un pasionat culegător de folclor. În duminici şi la sărbători, a cutreierat satele bănăţene, adunând numeroase melodii, pe care apoi le-a aranjat într-un acompaniament potrivit. Niciodată n-a schimbat caracterul original al motivelor culese. În lungile şi repetatele sale turnee prin Banat, Nica Iancu Iancovici a cântat prin toate centrele muncitoreşti de la Anina şi Oraviţa, apoi la Buziaş, Băile Herculane şi Vârşeţ. În anul 1861, l-a întâmpinat pe noul comite (prefect al Lugojului) cu „Deşteaptă-te române!”. În 1862, a trecut în Oltenia, fiind bine primit la Turnu Severin şi Craiova. Începând din anul 1867 – anul morţii talentatului său fiu, Ion Iancu, compozitor dispărut în floarea vârstei, la numai 22 de ani –, lăutarul bănăţean a început să cunoască necazurile vieţii. Rând pe rând, şi-a condus la locul cel de veci alţi 20 de copii şi soţia. Apropiindu-se de bătrâneţe, vederea a început să-i scadă, lipsurile materiale să-l cuprindă, iar membrii tarafului au căutat să-l înlăture. În 1897, s-a retras singur de la conducerea vestitului său taraf. În ultima perioadă a vieţii de abia mai umbla fără însoţitor, căci vederea l-a adus în pragul orbirii. Bătrânul Nica, cu vioara sub braţ, ascunsă într-o învelitoare învechită, se mai purta încet şi greu pe la mesele restaurantelor lugojene sau pe la câte un hram. În ultimii ani ai vieţii, Nica Iancu Iancovici i-a transmis compozitorului Tiberiu Brediceanu numeroase melodii, care i-au servit drept izvor de inspiraţie în piesele pentru pian. Aşa s-au născut unele jocuri populare, incluse de autorul „Poemului etnografic” în caietele pentru pian, cum ar fi, de exemplu, „Ardeleana nr. 2”, „Ardeleana nr. 7”, dar şi altele. Simţindu-şi sfârşitul, şi-a comandat un sicriu de metal la meşterul Dragomir, din Lugoj. Moartea a venit asupra sa într-o iarnă cumplită, la 25 ianuarie 1903. De la înmormântare n-au lipsit nici copiii de la şcoală, conduşi de învăţătorul Onaie, nici tarafurile lugojene, care au precedat cortegiul funerar în sunetele doinelor străbune, şi nici miile de oameni care au ţinut să-l conducă pe Nica pe ultimul său drum.

Nica s-a stins, dar melodiile sale au fost purtate mai departe, din generaţie în generaţie. Numele lui Nica Iancu Iancovici a rămas adânc săpat în istoria muzicii noastre, mai ales datorită legăturilor pe care le-a avut cu cei câţiva muzicieni profesionişti, cărora le-a transmis nepreţuita comoară populară. De la Nica au rămas „Lugoşiana” sau „Cântecul ciobanului”, pe care le-a preluat Tiberiu Brediceanu. În anul 1899, compozitorul Ion Vidu a făcut larg cunoscută, prin colecţia „Severina”, piesa corală de mare succes, culeasă de la Nica, cu ocazia tradiţionalei „Rugi”, intitulată „Ana Lugojana”. În încheiere, se cuvine să mai spunem că frumoasa Ana Lugojana a fost fiica lăutarului Nica Iancu Iancovici.

Ştefan ISAC