Adrian CRÂNGANU
Chiar dacă unora dintre oamenii care mă cunosc li se va părea neobişnuit ceea ce am spun acum, totuşi, aşa este: îmi place să gătesc. Să fac mâncare. E adevărat că nu la oală, nu fasole, varză, orez ori spanac, cu toate că nici de la ele nu mă dau în lături. Îmi place să inventez feluri de mâncare, să combin ingrediente şi condimente, gusturi, arome şi culori, chiar dacă asta înseamnă să tai ceapă ori să curăţ morcovi. Şi să le fac cât mai decorative. Îmi pun imaginaţia la contribuţie poate la fel de mult ca atunci când scriu un articol sau vreau să dau un titlu cât mai bun, care să atragă cititorii.
Însă, oricât de mult m-aş strădui, în ultimul timp nu-mi mai ies toate aşa cum aş vrea. Pentru că îmi place să-mi aleg singur materia primă, merg des la piaţă. Sunt pretenţios şi caut mult până găsesc ceva care să mă mulţumească. Iar cel mai atent sunt la roşii. Pentru că, oricât de mult cred eu că mă pricep la ele, de multe ori am dat-o-n bară. Când ajung acasă şi tai una, jumătate din ea o arunc, pentru că e galbenă la mijloc. Iar ce rămâne, nu are parcă niciun gust. Şi asta cu toate că le iau de la ţăranii-ţărani, cărora le văd în apropiere maşina din care tocmai le-au descărcat.
Aşa stand lucrurile, mi-am zis că ultima soluţie e să caut să cumpăr de la olteni. Ultima oară am găsit unul unic, negricios şi vorbăreţ. Am ales roşiile împreună, iar în timpul ăsta mi-a spus de unde e şi ce marfă excepţională are. Am să mă conving când ajung acasă. I-am zis şi eu că mama era dintr-un sat de lângă el, la vreo 20 de kilometri, de la Maglavit.
Când am desfăcut punga în care îmi pusese roşiile, mirosul lor pur şi simplu m-a lovit şi toată bucătăria s-a umplut de aroma lor. Am vrut să tai una pe loc, însă am ezitat. Mi-am adus dintr-odată aminte cum, copil fiind şi petrecându-mi vacanţele de vară la Maglavit, ieşeam dimineaţa somnoros şi, nici una, nici două, rupeam o roşie de pe arac şi o mâncam aşa, goală şi murdară de praf. Dacă mă vedea, mama mă certa, dar pe mine mă durea-n cot.
Şi mi-am mai adus aminte de ceva. Olteanul mi-a spus că roşiile sunt extraordinare fiindcă sunt un soi olandez, iar seminţele lor l-au costat o mică avere. Asta m-a cam dezumflat. Am privit în jurul meu. Masa din bucătărie e nemţească, la fel ca toată mobila. Gresia şi faianţa sunt din Italia. Hainele de pe mine sunt, în cea mai mare parte, tot nemţeşti. Şi ţigările sunt austriece sau elveţiene, nu-mi dau seama, iar bricheta e chinezească. Fructele din castron sunt din Grecia. Nu ştiu cafeaua de unde e, dar sigur nu e românească. Nimic românesc num mă mai înconjoară.
Când că bag roşiile în frigider, am dat cu ochii de farfuria cu colivă pe care mi-a adus-o sora mea, pentru că s-au împlinit şase luni de când a murit mama. Poate că n-ar fi trebuit să fac asta, dar nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc că iau o linguriţă şi pentru tot ce a fost, odată, românesc în România. Am rămas însă cu ea în aer. Nu ştiam grâul de unde era, aşa că am pus-o la loc. Nu voiam să mănânc coliva colivei. Mi-ar fi stat în gât.
