Într-o seară, cum tot butonam telefonul, am dat peste o postare în care o cântăreaţă le plângea de milă bieţilor români plecaţi printre străini, departe de ţărişoara lor, nu de alta, dar să facă şi ei un bănuţ. Exact aşa sunau cuvintele, că versuri n-am cum să le zic. M-am gândit imediat că trebuie să fie vorba despre folclorul nou, cântat prin microbuzele de Austria, Germania şi Italia, unde duc femeile la babe şi bărbaţii la roabă şi lopată. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, aş fi zis că oamenii ăştia merită statui, nu nişte biete balade pe patru roţi, fiindcă îmi pot lesne închipui că surghiunul e boală grea, e noapte fără dimineaţă, e moarte cu picătura.
Numai că, tot imediat, amintirile mele, la care ajung tot mai greu parcă, mi-au spus că ele nu au cunoştinţă ca vreun român să fi fost vreodată exilat, în toată istoria noastră, în afară de Nicolae Bălcescu şi Regele Mihai I. E drept că am avut oameni de seamă care au trăit în Occident, dar, din câte ţin eu minte acum, pe moment, şi Sergiu Celibidache, şi Constantin Brâncuşi sau Mircea Eliade, Enescu ori Eugen Ionescu au ales singuri calea asta a exilului. Doar că ei s-au dus ca să mai scrie o carte, să mai compună o operă, să mai dirijeze o orchestră sau să mai sculpteze vise în piatră şi lemn.
Dar să mă întorc la oda din parcare, aia care mi-a trezit toate gândurile astea, şi la eroii moderni pe care-i cântă, de suferinţa cărora ar fi trebuit să mi se rupă sufletul. Aşadar, mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de epopeea unuia sau altuia, nici de a tuturor, luaţi la un loc, fiindcă nimeni nu i-a dat pe uşă-afară din România. Au plecat singuri, mânaţi de foamea bolnavă de bănuţii din cântec, şi-au lăsat ţara pustie.
Şi România asta mi-a adus aminte de încă ceva, de o emisiune pe care am văzut-o nu demult la televizor, în care un om de afaceri care a trăit 28 de ani în Austria a spus pe şleau şi, de ce să n-o recunosc, mult mai pe gustul meu, de ce n-am intrat în Schengen. Şi cred că nu trebuie să fii un observator foarte priceput în ale politicii şi ale economiei ca să înţelegi. Nu. Trebuie să iei doar puţină istorie în căuşul palmelor şi să te speli din când în când cu ea pe ochi, şi imediat lucrurile se văd altfel.
Ce-am spus eu în editorialul trecut, că problema imigranţilor nu e motivul, ci pretextul pentru care Europa ne-a dat cu Schengenul în cap, a zis şi el în emisiunea la care mă refer. Şi a mai adăugat că, după atâţia ani, îi cunoaşte ca pe buzunarele lui şi pe nemţi, şi pe austrieci, acelaşi popor care trăieşte în două ţări diferite. În rest, tiri unii, tiri ăilalţi. Şi ce-a mai observat el în toată perioada aia în care i-a studiat temeinic a fost că toţi sunt cu nasul pe sus. N-a spus-o ca pe un reproş, fiindcă asta, mai povestea el, li se trage din istorie. Sunt rămăşiţele unei trufii care-şi are rădăcinile în vremurile când trăiau într-un imperiu, iar acum se poartă ca nişte aristocraţi scăpătaţi, dar nostalgici. Că sunt mai educaţi şi mai civilizaţi decât noi, zicea el, nici n-are rost să mai comenteze, asta se vede cu ochiul liber, la tot pasul.
Dar altundeva voiam să ajung: acolo unde a explicat simplu de ce nu ne-au vrut în Schengen. Motivul, adevăratul motiv, nu pretextul cu imigranţii, a fost că, în îngâmfarea lor venită din istorie, n-ar accepta în ruptul capului să stea la aceeaşi masă cu cei care, sute de ani, le-au curăţat grajdurile ori le-au frecat duşumelele şi le-au lustruit argintăria din castele. Cu noi, adică, şi cu bulgarii, care sunt tot un fel de români, dar mai mici. Şi care fac şi acum, când nu mai sunt slugi oficiale, ca pe vremuri, exact aceleaşi lucruri ca pe timpul imperiului lor apus. Fiindcă, în castelele lor, noaptea are dimineaţă.
Asta e tot. El a spus-o.
Adrian CRÂNGANU