Adrian CRÂNGANU

Aproape întotdeauna zâmbesc atunci când, dintr-un motiv sau altul, îmi aduc aminte de prostiile spuse de vreun cunoscut cu care, atunci când mă întâlnesc pe stradă, îmi punea în cârcă subiecte despre care aş fi scris, când de fapt eu n-aveam nici în clin, nici în mânecă cu ele. Asta probabil fiindcă, mai mereu, lumea a înţeles din articolele mele mai degrabă ce a vrut ea să priceapă, decât ceea ce am vrut eu să spun. Pe moment m-am simţit întotdeauna prost, pentru că mi-era ciudă. Apoi, însă, când am văzut că povestea se tot repetă, am început să mă amuz.

Iar trenurile sunt unul dintre subiectele pentru care sunt cel mai des bătut pe umăr şi lăudat. Un prieten din copilărie nu scapă niciun prilej să-mi spună cât de bine am tratat problema lor şi cum am mers drept la ţintă, fără ocolişuri şi figuri de stil. De fiecare dată îl las să vorbească, iar eu doar zâmbesc fâstâcit, fiindcă n-am scris în viaţa mea nici măcar despre un vagon…

Acum, însă, lucrurile stau puţin altfel, şi asta de când a trebuit să merg într-o noapte la Timişoara. Şi tot farmecul mersului cu trenul, pe care l-am păstrat neatins ani de zile, undeva într-un colţ al sufletului, alături de alte amintiri dragi din copilărie, s-a făcut praf. Într-un soi de semiîntuneric şi cu mâna dreaptă, cea care se spijinea de geamul vagonului, amorţită de frig, şi scuturat de frisoane fiindcă nu mi-a trecut prin cap să mai pun o haină pe mine când plec la drum, am avut suficient timp să dau înapoi anii şi să revăd vremea când, copil fiind, abia aşteptam să merg cu trenul la ţară. Întotdeauna tata mă lua cu el la Agenţia de Voiaj – pentru mine cuvintele astea se traduceau în ceva asemănător cu un palat al Vrăjitorului Bun –, cu zece zile înainte de data plecării, ca să luăm bilete şi să prindem locuri la Accelerat. Visam – exact ăsta e cuvântul –, visam la seara plecării. Iar aşteptările nu mi-au fost niciodată înşelate. Absolut niciodată. Dar asta poate fiindcă eram copil.

În noaptea aceea mă mai aducea la realitate, din când în când, frigul înţepător din vagon. Pe urmă controloarea, îmbrăcată ca la piaţă şi cu comportament aşijderea, care nu reuşea nicidecum să se înţeleagă cu cinci austrieci, ţepeni şi ei de frig şi înfofoliţi, şi cărora le-am servit ca interpret, mai cu puţină germană, cu ceva engleză şi cu multe, multe gesturi. Dar nu am putut să le explic nici ce e cu cancerul din vagon, nici de ce, la fiecare staţie, trebuie să iasă pe coridorul dintre compartimente ca să verifice dacă nu le-a furat nimeni bagajele. Iar când toate astea au trecut sau m-am obişnuit eu cu ele, abia atunci mi-au atras atenţia şuierăturile, scrâşnetele şi opintelile roţilor de tren şi balansul ameninţător al vagonului, la fiecare curbuliţă. Cât despre mizeria din tren, în semiîntuneric, nu puteam decât s-o întrezăresc…

Acum, prietenul meu poate să mă bată liniştit pe umăr, sunt cu conştinţa împăcată. Şi n-am să mai zâmbesc, nici fâstâcit, nici altfel. N-am niciun motiv. Absolut niciunul. Dar asta poate că se întâmplă fiindcă demult nu mai sunt copil…