Dacă-mi amintesc bine, cred că în fiecare an, în perioada asta, am lăsat deoparte supărările şi nemulţumirile, şi am încercat să scriu despre lucruri frumoase. Acum, când mă gândesc mai serios la asta, înţeleg că, în felul meu, n-am făcut altceva decât să închin o cupă de patriotism în cinstea ţării mele. Şi totul mi se pare cu atât mai neobişnuit cu cât foarte rar scriu blând. Se întâmplă în perioade ca acestea, de sărbătoare. În restul timpului, prefer să văd mai degrabă marile defecte ale românilor, decât micile lor calităţi.

Trebuie să recunosc că multă vreme, toată tinereţea şi până în urmă cu doar câţiva ani, m-a frământat un singur subiect: Frica. Nu ştiu de ce tocmai ea. Poate că, în subconştient, o consideram cel mai urât, cel mai josnic, cel mai ruşinos şi cel mai des ascuns dintre toate sentimentele. Şi mereu mi-am zis că ea e cauza tuturor celorlalte rele, a laşităţii, a ipocriziei, a egoismului şi a tot ce are omul mai respingător în el. Nu ştiu, repet, de ce, dintre toate, m-a interesat atât de mult Frica. Am întrebat mereu în stânga şi-n dreapta, am ascultat întotdeauna cu cea mai mare atenţie şi am ţinut minte răspunsurile şi am tras cu urechea atunci când alţii au vorbit despre ea. Şi fiindcă doar foarte rar am întâlnit oameni care să-şi recunoască slăbiciunea, am încercat să fac un calcul de câte ori mi-a fost mie frică şi am ajuns la concluzia că de foarte multe ori. De fugit, însă, n-am fugit niciodată. Nu fiindcă aş fi foarte curajos din fire, dar ori n-am avut unde, ori, în câteva împrejurări, puţine de altfel, pur şi simplu n-am vrut. Cred că din încăpăţânare, mai degrabă, decât din porniri eroice, fiindcă nu cred că am fost bântuit vreodată de aşa ceva.

Apoi, cu timpul, atenţia mi s-a îndreptat spre noi, ca naţiune. Poate că a existat vreo legătură între consecinţele Fricii şi comportamentul nostru, ca popor, pe care eu însă nu am văzut-o, dar de câţiva ani buni tot scriu şi vorbesc despre metehnele noastre. Am considerat mereu că n-are rost să ne ascundem după deget şi să spunem că nu avem. Iar atunci când le-am luat în discuţie, n-am făcut-o cu speranţa că dacă scriu despre ele am să îndrept lucrurile, ci cu ciuda dată de convingerea că n-o să reuşim niciodată să ne schimbăm. Uneori poate am fost rău, dar n-am făcut-o din răutate. Din disperare, da, recunosc.

Acum însă nu mai vreau să aud şi să vorbesc despre lucruri urâte. Am făcut-o destul până acum şi am s-o mai fac, mai mult ca sigur, şi de-aci înainte. De aceea, zilele trecute m-am uitat altfel la români. Am stat între ei de ziua lor şi i-am simţit. Ca şi pe mine, îmi place să cred că şi pe ei i-au trecut fiorii când au auzit Imnul. Ca şi în cazul meu, m-aş bucura să ştiu că că au avut în piept trei inimi, una roşie, una galbenă şi una albastră. Cum am făcut-o eu, aş vrea să fi putut şi ei să uite pentru câteva ceasuri că nu sunt bani şi că iarna nu înseamnă doar bucurie, ca pe vremuri.

Ţin minte câteva zeci de chipuri pe care le-am privit atent. Altele, foarte multe, mi-au trecut prin faţa ochilor, dar nu erau acolo. Erau feţele altora, plecaţi la muncă dincolo. Şi ei sunt tot români. Fiii vitregi şi vitregiţi ai României. Nu că noi, cei care am rămas, am fi cu ceva mai buni, dar… Dar.